Culoarea în artă
Apariţia şi dezvoltarea istoriei, culturii şi etnografiei neamului românesc s-a dezvoltat în limitele arealului românesc, în limitele geografice, vorba lui M. Eminescu, de la munţii Carpaţi de Nord până la Dunăre şi Marea Neagră. Cercetătorii au stabilit mai multe perioade în istoria de dezvoltare a etnografiei naţionale, ca de altfel şi în etnografia universală. Termenul de etnografie a apărut la sfârşitul secolului XVII-lea, însă în anii ’50 a secolului XX existau şi alţi termeni, la care se adăuga „etno” numelui unei discipline recunoscute. Primul cuvânt de acest tip a fost fără îndoială „etnobotanica”, creat în 1895 de către naturalistul american J. W. Harshbergher şi destinat arheologilor, pentru a desemna studiul plantelor folosite de populaţiile primitive, repartizarea şi răspândirea lor în trecut. Doar în timp a reuşit etnobotanica să devină studiul asupra plantelor. Un capitol aparte în etnografia naţională îl ocupă studiul despre culoare, Cromatologia. Arta cromatică autohtonă, apărută în vremuri preistorice, există şi până în zilele de astăzi. Ea s-a dezvoltat în paralel cu arta ornamentală populară, fiind o parte a ei componentă. Cercetătorii în acest domeniu au ajuns la concluzia, că culorii i-au fost atribuite puteri magice încă din perioada paleolitică, ceea ce a însemnat şi debutul simbolismului cromatic.
De altfel, suntem înconjuraţi de simboluri, oferite de mediul ambiant. Iată câteva din aceste simboluri: – lupul simbolizează astăzi răul, diavolul însăşi apare în chip de această fiară. În timp, lupul s-a transformat şi a devenit simbolul fidelităţii nelimitate. Dacii îl purtau în lupte deasupra capetelor. Pisica, un simbol religios benefic în Egiptul Antic, se retransformă în Evul Mediu în simbol malefic, semnificând magia şi vrăjitoarele. Vulpea, mult literaturizată, simbolează şiretenia … şi lista poate continua. Dar cum stau lucrurile în lumea culorilor? Oamenii atribuie culorilor sensuri simbolice, adică se admite că acea culoare are o conotaţie, un cod, un semnal de avertizare, un semnal psihic – benefic sau malefic şi aceste semnificaţii sunt prezente în întreaga istorie a umanităţii. Sensurile simbolice ale culorilor sunt atribuite în legătură cu disocierea luminii. Fizicianul Newton, conformându-se vechii tradiţii după care cifra 7 are un înţeles simbolic, a adăugat celor cinci culori pe care le numărase la început – indigoul şi oranjul. De atunci, spune Liviu Lăzărescu în cartea sa „Culoarea în artă” (Iaşi, 2009), fizicienii numără şapte culori în spectrul solar, iar pictorii numai şase. În perimetrul geografic românesc simbolitatea în domeniul culorii şi-a păstrat întreaga valoare tradiţională. Unul din cei mai reprezentativi cercetători al simbolismului culorilor în timpul actual poate fi considerat maestrul în arte, poet şi pictor de vocaţie, graficianul Gheorghe Vrabie, autorul Drapelului şi a Stemei de Stat a Republicii Moldova din 1991, autorul a mai multor proiecte ce ţin de domeniul simbolisticii. Compoziţia cromatică a Tricolorului, atributul indispensabil al suveranităţii şi independenţei statale deţine mai multe aspecte, unul dintre care este aspectul cromatic, ce a fost dictat de condiţii concrete ale timpului. Tricolorul albastru, galben, roşu a apărut şi s-a afirmat ca Steag Naţional încă din primele decenii ale sec. XIX-lea având o origine populară… iar culorile sale sunt rezultatul unei opţiuni, ce vine din vremuri mult mai îndepărtate. Succesiunea culorilor albastru, galben, roşu este una strictă şi nu trebuie de confundat, pentru că aceasta duce la interpretarea greşită şi inversată a lucrurilor reale. Paralel cu evenimentele istorice din care a fost inspirat, tricolorul naţional mai este legat şi de anumite fenomene fizice, cosmice şi divine, ceea ce îi conferă valori şi semnificaţii deosebite. Culorile albastru, galben şi roşu, după cum ştim sunt baza paletei cromatice, care prin amestec, formează toate celelalte culori, care la rândul lor sunt folosite de către drapelele tuturor statelor lumii, or simbolic aceasta reprezintă legătura de fraţietate şi interdependenţă cu toate popoarele în aspect economic, social şi cultural. Tot odată, cele trei culori sunt principalele în gama Curcubeului ori simbolic se subânţelege legătura Tricolorului cu acest fenomen natural. Inspirându-se din literatura referitoare la acest domeniu, Gh. Vrabie a dedus interdependenţa dintre aceste culori şi fenomenele sacre. Aparţia zilnică a Soarelui formează pe cer o sferă de lumină, care conform observărilor are trei faze, adică răsăritul, amiaza şi asfinţitul, s-au «…sursa Sfintei Treimi». Filosofii împart viaţa tuturor lucrurilor conform acestor faze: creştere, maturitate şi decădere, care respectiv se exprimă prin culori: albastru-răsărit (Dumnezeu Tatăl, Creatorul întregii lumi), amiază-galben (Dumnezeu Fiul Iluminat, martorul Tatălui Său) şi asfinţit-roşu (Dumnezeu Sfântul Duh, care reapare triumfal din îmbrăţişarea întunericului). Studiul ştiinţific al cromaticii tradiţional-naţionale în bazinul carpato-danubiano-pontic, precum şi din unele ţări din Europa (Grecia, Italia, Bulgaria, Spania, Franţa, Rusia, Ucraina ş.a.), la care s-au alăturat şi unele ţări mai îndepărtate (China, India, Persia, Afganistan, Armenia, Egipt, Cartagena, Mexic, Peru etc.), a fost fructificat în studiile monografice, apărute recent: „Coloranţii vegetali în arta tradiţională” (Chişinău, 2006), „Pigmenţi minerali în arta decorativă” (Bucureşti, 2009), „Coloranţi aditivi de provenienţă animală” (Bucureşti, 2010).
Mai multe izvoare, printre care Большая советская энциклопедия, în primele 6 volume,ediţia anilor ’60, monografia autorului Зеленчук Б. С. «Этнография и искусство Молдавии», Кишинев,1972, ediţia enciclopedică „Dicţionar de artă populară”, Bucureşti, 1997 de autorii Stoica G., Petrescu P., un şir de studii de Şofranski Z. „Paleta culorilor populare”, Buc.,2006, „Coloranţi vegetali în arta populară”, Chişinău, 2006, „Pigmenţi minerali în arta decorativă”, Bucureşti, 2009, „Cromatica tradiţională din arealul carpato-danubiano-pontic în contextul mondial” în revista Akademos, 2010, nr. 4, lucrarea lui Liviu Lăzărescu „Culoarea în artă”, Iaşi, 2009 ne mărturisesc faptul, că tradiţia naţională de folosirie a culorilor naturale pentru împodobirea ţesăturii vine încă din perioada arhaică şi multe din nuanţele de astăzi ale culorilor sunt de sorginte geto-dacică. La baza acestor afirmaţii sunt sursele arheologice precum monumentele păstrate, rămase de la romani cu imaginea îmbrăcămintei de culoare allbă, iconografia, care confirmă vechimea ornamentului în ţesut, cunoscută şi deosebită de alte culturi prin folosirea firului de diferite culori. De unde erau căpătate aceste culori în gospodăria patriarhală a poporului nostru.? Autorii sus-numiţi ne indică următoarele surse: coloranţii vegetali, luaţi din flora foarte bogată şi variată a faunei, care au permis să se dezvolte anumite îndeletniciri şi care la rândul lor au contribuit la constituirea anumitor tradiţii în producerea materialelor pentru ţesut, confecţionarea îmbrăcămintei şi a pieselor de decor. În articolul Cromatica tradiţională din arealul carpato-danubiano-pontic în contextul mondial , autoarea Z. Şofranschi scrie…Din rădăcini de plante (roiba) de pe teritoriul nostru (dar şi importate) se primea culoarea roşie-aprinsă şi în dependenţă de cantitatea folosită se primeau nuanţele de roşu-violet, cafeniu sau negru. În Evul Mediu roiba era cultivată şi în unele ţări din Europa. Din lemn-roşu şi lemn de-mahon se primeau nuanţe de albastru-roşietic şi violet. O plantă poate conţine unul sau mai multi coloranţi (în fructe, în flori, în părţile verzi, în lemn, în scoarţă sau în rădăcini). Vopsitul fibrelor de cânepă, în borangic, bumbac, a lânii şi pieilor cu coloranţi vegetali duce la obţinerea tuturor culorilor spectrului solar (galben, portocaliu, roşu, verde, albastru, violet, indigo, alb şi negru nuanţate).
O altă modalitate de vopsire erau coloranţii de provenienţă animală: animale domestice sau sălbatice, peşti, reptile, gândaci, fluturi, păsări etc. Sursele acestor coloranţi erau spre exemplu gălbenuşul de ou, sângele, ficatul, urina şi alte elemente din corp, care erau folosite cu succes în cromatica populară. Literatura de specialitate indică, că unii coloranţi nu erau de provenienţă autohtonă. Utilizarea coloranţilor din regnul animal se întrebuinţa la vopsirea fibrelor naturale, a pieilor şi blănurilor, în zugrăvirea ouălor de Paşti, lumânărilor şi făcliilor de sărbătoare, a miniaturilor, picturilor.
În arta decorativă se mai foloseau şi pigmenţii minerali, adică coloranţii din mineralele naturale, mai ales la producerea pieselor de decor din ceramică şi sticlă colorată, pentru împodobirea locuinţelor şi lăcaşelor de cult, la prepararea vopselelor pentru pictură-zugrăvire. Bogăţia minerală a munţilor Balcani şi Carpaţi (minereuri de fier, zinc, crom, aramă, aur) a contribuit esenţial la dezvoltarea paletei cromatice multicolore a traco-geţilor, iar toate influenţele din exterior au sporit la diversificarea şi evoluţia artei autohtone traco-geto-dacică, care poate fi atribuită cronologic la perioada de timp mileniul II î. Hr. până în sec. V-VI d. Hr. După cum bine ştim, acest interval de timp coincide cu perioada de romanizare a populaţiei băştinaşe traco-geto-dacă. De la antichitate, de la peşteri şi bordee ale tracilor antici se trece treptat la o civilizaţie mai superioară, cu case de locuit din lemn, cu biserici de piatră, ceramică pictată, piese ornamentale. În combinaţie cu minereurile, luturile (argilele), pictate cu vopsele căpătate din materiale ca ocrul, varul, ultramarinul, cărbunele (funinginea) erau folosite la producerea vaselor de ceramică neagră, roşie, olărit de tip roman şi dac. Pigmenţii minerali, alături de coloranţii vegetali şi cei de provenienţă animală, i-au redat cromaticii populare autohtone un aspect decorativ impecabil, stabilind arta populară românească printre cele mai deosebite creaţii populare din Europa şi nu numai. Această artă uneşte prin tradiţie pe românii de pretutindeni şi este un izvor semnificativ pentru studierea istoriei etnice a poporului.
Biblioteca de Arte „Tudor Arghezi” 