„EUGEN COŞERIU: un lingvist pentru mileniul III… ” (Vlad Pohilă)
(27 iulie 1921, Mihăileni, raionul Rîșcani, Republica Moldova – 7 septembrie 2002, Tübingen, Baden-Württemberg, Germania)
Coşeriu, Eugenio. Limba română în fața Occidentului. De la Genebrardus la Hervas : Contribuții la istoria cunoașterii limbii române în Europa occidentală. – Cluj-Napoca : Dacia, 1994. – 181 p.
Studiile reunite în acest volum au fost publicate în anii 1975-1980 în volume omagiale și în reviste. Datorită modului în care au apărut, precum și datorită intersectării temelor, ele se referă adeseori unul la altul și cuprind ca atare si unele repetiții. S-a renunțat la eliminarea repetițiilor întrucît aceasta ar fi afectat unitatea fiecărui studiu în parte. Au fost corectate numai greșelile de tipar si omisiunile mai mici. În afară de aceasta, în addenda s-au adăugat, respectiv îndreptat, unele lucruri. De asemenea unele observații au fost dezvoltate.
Studiilor le sînt adăugate, ca anexe, cîteva dintre textele interesante din diferite motive pentru istoria cunoașterii limbii române în Europa occidentală și anume cele mai importante – patru – liste de cuvinte publicate în Europa occidentală în¬tre 1666 și 1780, versiunile Tatălui nostru ale lui Hervas și expunerile aceluiași învățat cu privire la limba româna și la români. (Eugeniu Coșeriu)
Volumul de față reprezintă prima sa carte științifică tradusă în limba română.
Eugeniu Coşeriu: vocaţia universalităţii / Ediție de Gheorghe Popa. – Chișinău : Știința, 2021. – 484 p.: fot. – ISBN . – 978-9975-85-282-1. – (Personalități notorii).
Exegezele profesioniste şi evocările sentimentale din volumul „Eugeniu Coşeriu: vocaţia universalităţii” sunt semnate de savanţi, discipoli ai lui Eugeniu Coşeriu sau personalităţi cu pondere în domeniul lingvisticii: Iorgu Iordan, Mircea Borcilă, Stelian Dumistrăcel, Nicolae Saramandu, Dumitru Irimia, Mihai Cimpoi, Valentin Mândâcanu, Eugen Munteanu, Johannes Kabatek, Wolf Dietrich, Horst Geckeler, Benjamin García Hernández, Katsuhiko Tanaka, Lorenzo Renzi, Einhard Meisterfeld, Rudolf Windisch, Nelson Cartagena şi alţii. Lucrarea prezintă într-o formă explicită preocupările lingvistice ale compatriotului nostru (de la teoria limbajului la lingvistica integrală, de la hermeneutica sensului la principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii etc.).
Cartea este adresată atât filologilor, specialişti în materie, cât şi tuturor celor interesaţi de problemele culturii.
Lingvist de notorietate universală, filozof al limbajului, scriitor, poet, critic de artă, filolog şi profesor român, originar din Basarabia. Născut la Mihăileni, judeţul Bălţi, la 27 iulie 1921. A urmat şcoala primară din satul natal şi Liceul “Ion Creangă” din Bălţi. Îşi continuă studiile la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi, Facultatea de Litere şi Filozofie, unde, între anii 1939 şi 1940, i-a avut ca profesori pe Iorgu Iordan, G. Călinescu, Petru Caraman. În 1940 a plecat săşi continue studiile ca bursier la Universităţile din Roma (1940-1944), Padova (1944-1945) şi Milano (1945-1949), ceea ce a constituit o experienţă decisivă pentru formaţia sa ca lingvist – mai târziu avea să declare că aparţine mediului lingvistic italian. Perioada studiilor înseamnă aprofundarea limbilor clasice, romanice, slave şi germanice, a filozofiei, dar şi a matematicilor sau istoriei artelor.
Face însă şi jurnalism, traduce din literaturile lumii în italiană şi în română, scrie literatură, este lector de limba română la Milano (1947-1950). Susţine doctorate strălucite în litere, la Universitatea din Roma, în 1944 şi în filozofie, la Universitatea din Milano, în 1949.
Într-un interviu acordat în 1974 lui Nicolae Saramandu declară: “Italia a însemnat pentru mine foarte mult. În primul rând, a schimbat perspectiva mea românească într-o perspectivă universală (…) şi datorită faptului că, trecând de la o perspectivă la alta, mi-am dat seama de multitudinea perspectivelor posibile” Drumul său a continuat în America Latină, la Universitatea din Montevideo (Uruguay), unde a fost, timp de 12 ani, profesor şi director al Departamentului de Lingvistică. În acelaşi interviu din 1974, mărturisea: “N-aş spune că omul este produsul mediului în care trăieşte, dar el datorează, fără îndoială, ceva fiecărui mediu. De aceea, mă consider îndatorat, şi chiar foarte mult, mediului uruguayan”. Este etapa în care se îndreaptă spre cercetare teoretică. Se dezvoltă acum principalele concepţii care stau la baza sistemului de gândire al lui Coşeriu şi apar primele studii, citate astăzi de toate bibliografiile de specialitate: Sistema, norma y habla (1952), Sincronia, diacronia e historia (1958).
Din 1963, Eugen Coşeriu revine în Europa, ca profesor de filologie romanică şi lingvistică generală la Universitatea din Tübingen, Germania. Predă ca profesor asociat sau invitat la universităţile din Strasbourg, Barcelona, Madrid, Salamanca, Bonn, Montreal, Malaga, Rio de Janeiro, Napoli, Padova, Pisa, Bologna, Tampere, Grenoble, Nancy, Moscova, Tokio etc. Apar în această perioadă alte lucrări: Pour une sémantique diachronique structurale (1964), Der Mensch und seine Sprache (1968), Thesen zum Thema “Sprache und Dichtung” (1971) care întregesc concepţia teoretică a savantului.
De-a lungul anilor, recunoaşterea pe plan ştiinţific este atestată şi de desemnarea ca membru, membru de onoare sau membru corespondent a numeroase societăţi de lingvistică, instituţii academice sau academii din Brazilia, Norvegia, Spania, Chile, Germania, Uruguay, Finlanda, Peru, Moldova şi, bineînţeles, România, precum şi de cele peste 30 de titluri de “doctor honoris causa” conferite de universităţi prestigioase, ca cele din Montevideo, San Juan, Tampere, Madrid, Bologna, Lima, Salamanca, Sofia, Chişinău, Bucureşti, Cluj, Iaşi, Constanţa, Craiova, Timişoara, Sibiu. Prima universitate care i-a acordat acest titlu a fost Universitatea din Bucureşti, în 1971. Într-un volum recent, Marius Sala, evocând personalitatea lui Eugen Coşeriu, menţionează: “… a declarat public că acest titlu îl preţuia cel mai mult pentru că venea de la cea mai mare universitate românească. Părerea şi-a menţinut-o şi după ce au urmat câteva zeci de titluri de acest fel”.
Dacă de la acordarea acestui titlu opera sa a fost neglijată o vreme în spaţiul românesc, serviciile pe care Coşeriu le-a adus limbii şi culturii române sunt de nepreţuit. A adus limba română în atenţia cercetătorilor de filologie romanică, dar mai ales a teoriei limbajului. În concepţia sa, Coşeriu priveşte limba ca fenomen al culturii şi dezvoltă o teorie proprie, care nu se racordează nici uneia dintre direcţiile lingvisticii actuale: lingvistica integrală.
“Eu cred că lingvistica nu e, în realitate, posibilă decât în cadrul ştiinţelor culturii şi că lingviştii mai buni sunt cei care au o cultură mai vastă decât cultura lingvistică”.
…Originalitatea nu constă în a spune prostii noi – ci în a admite şi adevăruri, vechi chiar de sute şi mii de ani, şi de a le utiliza într-o sinteză nouă, într-o interpretare nouă, cât mai adecvată, cât mai apropiată de realitatea obiectului”.
(Eugen Coșeriu)
Construită pe aceste principii, opera savantului este impresionantă – peste 500 de titluri de studii, articole, cărţi, cursuri universitare, prelegeri, conferinţe, iar laboratorul de lucru cuprinde în mod sigur numeroase alte proiecte, pe care maestrul însă nu le va mai definitiva, spre prejudiciul ştiinţei.
Cu Eugen Coşeriu s-a stins unul dintre spiritele enciclopediste, demn de Epoca Renaşterii. Lingvistica a pierdut un mare savant, poporul român a pierdut pe unul dintre cei care l-au reprezentat cu cinste în lume.
Selecție de Tamara Cotoman
Biblioteca de Arte „Tudor Arghezi” 