Leonard Tuchilatu – un poet al suferinței…


Poetul şi prozatorul Leonard Tuchilatu s-a născut la 10 noiembrie 1951 în satul Bursuceni, raionul Sângerei. Se stinge din viață la 4 noiembrie 1975. E fiul intelectualilor Ion și Nadejda Tuchilatu, și fratele poetei Leonida Lari.

A studiat la școala medie de cultură generală din Bursuceni (1958-1968) și la Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova (1973-1975).

În 1968-1969 este militar în termen în armata sovietică, de unde se întoarce afectat de o boală incurabilă. În 1971-1973 face lecturi intense în bibliotecile din Chișinău, în special în secția de literatură română a actualei Biblioteci Naționale. Frecventează un curs de cinematografie, organizat pe lângă Asociația „Moldova-film”. Scrie și un scenariu de film.

Publică primele poezii în ziarul „Tinerimea Moldovei”.

Leonard Tuchilatu s-a stins din viaţă la 4 noiembrie 1975 la un spital din Moscova, la vârsta de 24 de ani. Este înmormântat pe 8 noiembrie, la Bursuceni. 

Era student la Institutul de Literatură „Maxim Gorki” şi era în plină forţă de creaţie şi îşi dorea „o lume ideală”.

CONFESIUNI

„Niciodată n-am simțit atât de aproape și de acut necesitatea de a scrie, prețul cuvântului, bucuria și căldura lui.”

„De câte ori m-am întâlnit cu tine, cuvânt, de atâtea ori am rămas atât de singur,

că-mi simţeam sufletul cum curge din mine.”

„Arta poetică este cea mai bărbată din toate manifestările omenești și tocmai deaceea poetul trebuie să decimeze necruțător formele (rimele), ritmurile, armoniile, influențele și metaforele prea frumoase.”

„Eminescu este torentul care înalță fruntea națiunii române, dar și a întregii „națiuni europene”.

„De unde să mă iau pe mine prieten să-mi spun: „Așteaptă-mă aici, voi a urca scările verzi, lunecoase. Așteaptă-mă, încă n-am dovedit totul…”

„De va ninge iar,

Umbra mea nu va mai rămâne aici…”

Decedat prematur, la numai 24 de ani, poetul nu a reușit să publice în timpul vieții niciun volum. În toamna anului 1975, la Chișinău, în cadrul unei ședințe a secției pentru poezie a Uniunii Scriitorilor din Moldova a fost discutat manuscrisul plachetei „Sol”, volum ce a apărut abia în anul 1977, grație insistenței poetei Leonida Lari și soției lui Leonard Tuchilatu – Marcela Benea.

Poetul și prozatorul Leonard Tuchilatu a fost apreciat de George Meniuc, Alexandru Cosmescu, Mihai Cimpoi, Andrei Langa, Alexandru Burlacu, Anatol Moraru.

APRECIERI

„Leonard Tuchilatu n-a dovedit să spună tot ce avea de spus. Desăvârșirea vine cu timpul. Totuși în lumina unei perioade de timp, Leonard Tuchilatu a reușit să scrie multe pagini într-o frumoasă și dulce limbă românească. Ceea ce bucură și ni-l impune dintr-odată e lipsa de pastișări și influențe literare, el într-adevăr rămânând singur în fața cuvintelor… Viața și moartea și-au aflat o expresie vie în tot ce a plăsmuit scriitorul. El a mers mereu în căutarea frumuseții existenței umane, a coborât și el „când cupa florilor se umple de mărgăritare în altă lume…”.  (George Meniuc)

„Istoria literaturii noastre nu cunoaşte un asemenea caz: poetul să-şi editeze volumul primul manusris postum. Întâmplarea a făcut ca Leonard Tuchilatu să treacă prea timpuriu în lumea umbrelor. Cartea de versuri „Sol”, a ieşit la lumină, când trupul se află în întunericul de veci”.  (Gheorghe Vodă)

Leonard Tuchilatu rămâne până astăzi o enigmă pentru cititori. Cercetând arhiva scriitorului, pe lângă lucrările artistice propriu-zise, ea conține și un șir de însemnări critice și reflecții filosofice, descoperim o vie omogenitate între ele. Autorul și-a punctat cu precizia unui veritabil om de creație drumul parcurs între perfecționarea limbajului, a formulei artistice a poeziilor și prozelor sale”.  (Andrei Langa)

„Poezia şi proza lui Leonard Tuchilatu, după aproximativ 20 de ani de la moartea autorului, continuă să rămână puţin cunoscute de către cititori. Acei, însă, puţini la număr, care au reuşit totuşi să perceapă misterul naşterii lor, n-au putut să nu întrevadă printre rândurile scrise un chip chinuit de frisoanele morţii şi luminat totodată de marea dragoste față de oameni – chipul poetului”.  (Andrei Langa)

„N-am apucat să-l cunosc pe Leonard Tuchilatu – adevărata întâlnire a avut totuşi loc: cu poezia sa, pe când eram student la Litere, pe la începutul anilor ’80. La facultate – una dintre cele mai supravegheată, de frica naţionalismului românesc! – se preda/învăţa (până la greaţă) realism socialist; or, poezia lui Leonard venea din cu totul alt orizont, cel al expresionismului german şi mai cu seamă al celui italian. Se ştie că Leonard învăţase de unul singur italiana, ca să-i citească în original – după mine, odată cu italiana tânărul nostru învăţase şi o altă sensibilitate poetică, ba chiar o altă limbă poetică, singulară în contextul literaturii sovietice moldoveneşti din acei ani. Ei bine, în acei anii’80, doi poeţi tineri ne-au îndulcit oarecum tinereţea artistică, mutilată de şcoală și regim: Alexandru Robot (1916 – 1941) şi Leonard Tuchilatu.”  

La o lectură atentă, proza, dar mai ales, poezia sa, e în stare să reconfigureze peisajul literar postbelic, să urce în top pentru că este un autor înzestrat cu talent. A făcut lecturi foarte profunde la ora ceea, are o viziune asupra lucrurilor şi asupra lumii aparte. Sigur, vrem sau nu vrem, remarcăm poezia aceasta a suferinţei care este extraordinară”. (Anatol Moraru)

Este unul din cei mai subtili poeți români din Basarabia, un mare poet român din secolul XX. L-am cunoscut când s-a întors din Armata Sovietică, unde se îmbolnăvise grav. Am discutat mult cu el despre poezie și bărbăție, despre poeții moderni  și poeții clasici. Căuta cu pasiune în straturile foarte vechi ale poeziei românești, în rituri și mituri, în balade și legende, în colinde și hore… Dar știa să se oprească la timp, fiindcă poezia începea pentru Leonard Tuchilatu acolo unde se terminau lecturile. A fost un om curajos, nu a scris nici un rând pentru a îmbuna ideologii vremii.” (Andrei Vartic)

„Nu există literatură naţională, europeană sau universală, care să ducă lipsă de poeţi trecuţi fulgerător în nefiinţă la vârsta „marilor promisiuni” – cazul lui Leonard Tuchilatu are un plus de tragism: la cei 24 de ani neîmpliniţi, n-a apucat să-şi vadă nici un vers publicat! Nu că n-ar fi avut cu ce-şi face intrarea în lumea literelor – din contră, a lăsat o moştenire consistentă, ca poet (volumul „Sol”, Editura Cartea Moldovenească, 1977, cu o prezentare de George Meniuc), dar şi ca prozator (romanul„Nea Nae”, urmat de alte proze scurte, în volumul „Fata Morgana”, Editura Cartea Moldovenească, 1989). „De son vivant”, mai multe cicluri de versuri „făceau sertarul” pe la diferite publicaţii din Chişinău, şi chiar dacă se ştia de boala incurabilă a tânărului, nu s-a găsit nici un redactor, dacă nu curajos, cel puţin simţit, care să-i aducă această puţină mângâiere – să-i tipărească un ciclu de poeme, un poem sau măcar un vers. Căci posteritatea, oricât de glorioasă, începe cu o publicaţie antumă, fie şi mai puţin glorioasă…”   (Emilian Galaicu-Păun)

Resurse:

Mîrza, Tatiana. Leonard Tuchilatu – unul din cei mai subtili poeți din Basarabia. – BiblioPolis, 2016, Nr. 4. – P. 46-49.

http://ojs.hasdeu.md/index.php/bibliopolis/article/view/46/49

http://news.gov.md/news/2021/11/10/21008502

https://www.poezie.ro/index.php/author/0023330/index.html

Selecție de Tamara COTOMAN, bibliotecar

Advertisement

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s