Calea cuvântului – viaţă-n zbucium şi-n splendori. Schiţă despre Nina Soroceanu


Energia și dragostea de viață pe care o emană omul la o aniversare oferă omagiatului o aură deosebită! Pentru Distinsa Doamnă Nina Soroceanu, 70 de ani pe care îi poartă, îi aduc zâmbete pe chip și amintiri dragi în suflet! Cu bune și cu rele! Așa Vă cunoaștem noi, bibliotecarii! La mulți ani cu sănătate și de toate!

În legănatul spicelor de dor, în satul Ţepilova din nordul Moldovei, într-o familie de ţărani s-a născut Nina Slutu-Soroceanu. Desigur, contactul cu luncile, câmpiile, izvoarele, pădurile şi alte splendori ale naturii meleagului natal, cu datinile şi tradiţiile neamului chiar din fragedă copilărie i-au alimentat ochii sufletului cu emoţii fascinante, care au început să vibreze prin harul nativ în versuri, care s-au bucurat de lumina tiparului de la vârsta de 14 ani. La baştină, în familia părinţilor Iacob şi Tecla Slutu, în care se vorbea un limbaj frumos rural, s-a îndrăgostit pentru totdeauna de limba codrilor în freamăt, cu murmur de izvoare străbune. Dotaţi cu înţelepciune ereditară, bucuroşi de succesele fiicei lor la examenele de absolvire şcolii medii nr.1 din oraşul Soroca, ei au respectat fermitatea ei în alegerea viitorului profesional, fără a cuteza să-i schimbe opţiunea.

 Astfel, alegând cu nespusă dragoste calea cuvântului, ne-am pomenit în toamna anului 1969 în aceeaşi grupă, la secţia de jurnalistică a facultăţii de filologie la Universitatea de Stat din Moldova. Desigur, ne-am bucurat reciproc, doar ne cunoşteam de la olimpiada republicană de limbă şi literatură moldovenească (în perioada regimului totalitar comunist era interzisă sintagma limba română), la care participasem cu succes în clasa a IX-a. Studente stăruitoare, am decis să ne pregătim împreună de prima sesiune şi am rămas prietene pentru o viaţă. La acest capitol aş putea stipula multiple momente memorabile, situaţii, circumstanţe care ar contura cu prisosinţă chipul acestei personalităţi de lumină.

Poate anume de aceea Dumnezeu a aureolat-o cu razele unui har polivalent.  Deopotrivă de relevantă în poezia pentru copii, maturi, în publicistică, în textele pentru cântece, zeloasa scriitoare mai semnează şi cartea de nuvele  „Cu rădăcinile în vânt”, în care zugrăveşte realităţi zguduitoare din perioada regimului de tristă faimă, romanul impresionant „Iminent”, în stadiu de finalitate fiind un nou roman. Desigur, mi-a împărtăşit, cu discreţia proprie dumneaei, despre unele aspecte abordate în viitorul roman şi nu am dubii că şi această panoramică scriere va constitui un deliciu spiritual pentru publicul cititor, deoarece prozatoarea vede miezul şi înţelesul lucrurilor în profunzime, pătrunde în filozofia vieţii, în interiorul fiinţei umane, sintetizând esenţele ei psihologice în valenţe luminoase şi umbrite. Afirmaţiile în avans au drept reper operele anterioare ale Domniei Sale în distinct stil slutian, lectura cărora mi-a înălţat sufletul prin emoţiile estetice prilejuite şi mi-aş apleca fruntea aspra lor să le recitesc cu drag, însă timpul abisal îmi sparge timpanele, strigându-mi: „Grăbeşte-te!”, deoarece cele trei plachete de poezii proprii editate nu înglobează nici pe departe întreaga-mi creaţie şi mă aşteaptă cu nerăbdare manuscrisele, jinduind lumina.

Elanul scriitorilor contemporani se anunţă a fi de înţelepciune permanent vitală şi nu s-a diminuat, deşi deocamdată nu se mai vede capătul secerişului nemilos, provocat de pandemie. Muza lor opune acestor timpuri distructive vigoarea creatoare, dând ecou gândurilor, oglindindu-se finalmente în valoroase apariţii editoriale în proză şi versuri, care se vor aşeza meritoriu pe rafturile Bibliotecii Timpului.   Incontestabil, în ea îşi va găsi locul binemeritat şi opera scriitoarei Nina Slutu-Soroceanu, inclusiv originalele plachete de versuri „Ilustrate colorate”, „Hai cu mine la Soroca”(pentru copii) şi „Suflet de femeie”, editate simultan la Tipografia Centrală din municipiul Chişinău în anul 2021. Mi-a fost enormă bucuria, când scumpa mea prietenă m-a felicitat cu Ziua Cărţii, comunicându-mi momentul semnificativ că le-a adus  la domiciliu chiar în acest festin al spiritului. La rândul lor, ele vor deveni, cu certitudine, un tezaur pentru publicul cititor de diverse vârste, pentru care lectura constituie deja o necesitate ori e un proces ascendent în devenire, un mod constant cotidian de a-şi cultiva cultura lingvistică, a gândirii, de a se cizela şi dezvolta  perpetuu. De fapt, un om citit e un om cult, iar o societate, care pune în capul mesei Măria sa Cartea, Cultura, în genere, deţine şansa reală de a  atinge culmi avansate de inteligenţă, fiind capabilă de reformări ample, vitale întru beneficiul naţiunii şi propăşirea ţării. Prin urmare, orice fiinţă umană are nevoie şi mai mult de reperele spirituale (pe timp anevoios de pandemie, pe fonul măsurilor de restricţii, în condiţii de autoizolare s-a reliefat proeminent degradarea calităţii vieţii fiecăruia graţie limitării drastice a accesului pe viu la cultură). Puterea educaţional-spirituală a culturii, inclusiv a literaturii artistice ca parte componentă a acesteia este magică, deci susţinerii lor pe multiple planuri ar trebui să i se imprime un caracter prioritar constant, continuu din partea guvernării, asigurând astfel strategic un capitol important pentru viitorul prosper, cu adevărat democratic al ţării. Doar el depinde plenar de cultura, inteligenţa, patriotismul şi aportul conştiincios, asumat, calitativ al fiecărui cetăţean în făurirea lui. Precum fără Măritul Soare nu poate dăinui viaţa, fără Măria Sa Cultura viitorul e incert. În ultimă instanţă, cartea reflectată în cugetul şi sufletul uman e o rază puternică în soarele viitorului.

Din perspectiva lui şi în numele vieţii „caută iarba de leac pentru sufletul părăginit” autoarea, care îşi vede menirea supremă în purificarea sufletului fiinţelor umane, în genere, a lumii. Scriind meditativ-filozofic „nu plec decât atunci când ştiu c-am venit”, în acest scop să-şi afirme prezenţa telurică şi menirea omului de creaţie, care în esenţă e una spiritual-misionară, de înălţare a umanităţii, în ansamblu, la alte altitudini dimensionale, deci e una cosmică, universală, de eternă   perpetuare a Forţelor Benefice.  „Şi voi pleca doar atunci când ştiu c-am venit / Să găsesc iarba de leac pentru sufletul părăginit / Şi când ochiul meu trece-va toată lumea prin sită / Eu voi fi veche-nouă, dar nicicând învechită”. Excepţional!

Cum ar putea fi învechită „Dumnezeia” cutremurătoare („Nenăscuţii mamei, ce blestem! – /Chiar şi în mormânt v-oi duce dorul, Chiar şi din ţărâne-am să vă chem, / Şi va plânge, dar cu lacrimile mele, chiar şi izvorul!…) Or, în „Femeia şi dumnezeia” distinsa autoare surprinde uimitoarea putere de rezistenţă spirituală a femeii, în aparenţă fragilă, într-un spaţiu adeseori aproape imponderabil, într-un timp atât de fragil, fără repere, redând-o plastic ideatic printr-o  antiteză, care respiră concis, sacadat, dureros în vârtejul vremii cu tumultul vertiginos de stări: „Între cer şi pământ, / între viaţă şi moarte, / între ură şi cânt, / între „da” şi-ntre „nu”, / între-aici şi departe Femeia”. După care neîngenuncheată, călită se înaltă ca simbol al vieţii Dumnezeia „Peste-acum şi oricând ,/ peste vis şi abis, / peste floare şi gând, / peste foc şi pământ, / peste-nalt şi adânc. Dumnezeia”. Absolut impresionant monument poetic, edificat cu tărie de gând şi simţire Eternei Izvorâtoare de Viaţă!

Nu întâmplător aproape la nivel aforistic (timpul nu reuşeşte să şteargă cu detergenţii săi nocivi) dăinuie spusa că toate drumurile duc spre Roma.  Splendoarea operelor de artă  din epocala perioadă a Renaşterii şi-a adăpat sevele din izvoarele rădăcinilor noastre latine şi reprezintă de-a lungul veacurilor o incontestabilă sursă de inspiraţie pentru evoluţia multitudinilor de culturi ale umanităţii.  Parafrazând-o, unii rostesc sus şi tare, pe bună dreptate, că toate drumurile duc spre baştină, spre rădăcini de izvoare. Poeta  Nina Soroceanu se exprimă inedit, cu ataşament „veche-nou” profund umanist că „toate drumurile duc la inimă”, îndemnându-i grijuliu pe eventualii cititori să nu-şi rănească inima (spiritul curat),  „Că, dacă nu vezi cu inima, / E ca şi cum nici ochi n-ai mai avea.” În fond, mesajul poetic pledează pentru  păstrarea Sufletului, necoborâşul lui în mreaja indiferenţei, spre menţinerea Omenescului din Om oricât ar fi de întortocheate, de spinoase şi imprevizibile drumurile, ce „duc la inimă”.

Sufletul poetei  îşi exprimă cu o sinceritate dezolantă sinele propriu şi în poezia întitulată sugestiv „Raporturi”, pe care o voi cita integral. „ Pe orişicare suflet / care se frânge / l-aş plânge;  Pe orişicare suflet / care se înalţă / l-aş săruta;  Pe orişicare suflet / care m-ar trăda / l-aş uita;  Pe orişicare suflet / care s-ar urî / l-aş respecta;  Pe orişicare suflet / care învaţă a ierta / l-aş ierta”. Pentru cititorul neavizat, la o lectură superficială, fără a-şi pune de-a binelea în mişcare scripetele raţiunii, în aparenţă ar putea crea o eronată impresie de poezie simplă. Însă în contextul ei plin de psihologicul subtilului, atare poezie are vigoarea de a-i capta şi captiva pe îndrăgostiţii de poezie, de a-i induce în starea să respire în unison cu aerul filozofic al umbrelor de trăiri dificile, intuite de autoare, gândul lăsându-se a mai fi depănat de ei în arealul apropierii de înţelesuri şi desprinderii uşoare în orizonturile interpretărilor, generalizărilor.

Sobre, reflexiv-atitudinale, încălzite de fiorii sentimentului, poeziile „Suflet de femeie”, „Am scris cu sufletul”, „Pentru sufletul tău de copil” etc. sunt ca o icoană sfântă a concepţiei şi viziunii scriitoarei asupra spiritului. Deloc întâmplător dialogul lapidar al personajului liric anume cu ciocârlia la subiectul zborului, realizat în cheie lirică în poezia „Am scris cu sufletul”, în care se împletesc firesc afinităţile dintre tril şi cânt în vers, se reliefează diferenţele de zbor real şi zbor poetic simbolic. Înveşmântată în imaginea personificării, ciocârlia o întreabă uimită: „ –Ce ţi-i dorul? / Tu, că abia păşeşti, / Cum visezi zborul? // – …Că nu ştiu zborul, sigur, e păcat, / Dar crede-mă că am şi eu prilej de bucurii: / Ştiu a iubi, am vise zeci de mii / Încât în suflet tot ce-am adunat / E ca un zbor înălţător, / E ca un zbor  imaculat. // Şi chiar ţărână când o fi s-ajung, / Din humă vers va răsări / Ca floarea cea din crâng.” Din eternitate cărţi vor înflori, surprinzând prin cântul lor chiar şi Primăvara omenirii.

 Asupra unor faţete ale sufletului enigmatic feminin autoarea revarsă propria lumină în poemul omonim cu titlul acestei cărţi, sugerează prin întrebările retorice subînţelesul unor realităţi dure prin care e cernută femeia, lăsând astfel cititorilor un amplu câmp de meditaţie post-lectură, în ideea de a le genera compasiunea şi a le dezvolta o atitudine corect comportamentală, respectuoasă faţă de Fiinţa Supremă Dătătoare de Viaţă.  „Suflet de femeie, / Oare ce visezi, / Când – mamă şi zeie – / Pruncu-ţi alăptezi? // Suflet de femeie, / Pururea ţi-i teamă: / Nu cumva să-ntârzii/ Când auzi „Of, mamă” //Suflet de femeie, / Cine-ţi ştie teama? Soarta când loveşte, /  Cum îţi vindeci rana? // Suflet de femeie, / Cine te-ocroteşte? / De-ale lumii rele / Cine te fereşte? // Suflet de femeie, / Ce îţi dă puteri / Să înfrunţi destinul, Să înduri poveri?   Fineţea spiritului ei vine să întregească în finalul generalizator, surprinzător supremaţia ideii maternităţii, atotocrotitoare a soarelui vieţii: „Suflet de femeie… / Mai duios ca tine / Cine să iubească, / Mai frumos ca tine / Ce să înflorească?!”. 

Repunerea monumentală a spiritului pe soclul major al actualităţii, deci şi eternităţii constituie o necesitate imperioasă în condiţiile începutului de mileniu trei, cu un decalaj dezastruos de valori morale, cauzat de goana deşartă după bogăţie şi alţi factori care continuă să semene paragina în sufletul simţirii şi gândirii umane. În acest sens, implicarea scriitorilor şi altor personalităţi din lumea artelor în stoparea acestui proces degradant şi dezonorant în funcţie de genul activităţii profesate se ridică la rangul de datorie civică. Aceasta povară durută o poartă din filă în filă în recenta apariţie editorială „Suflet de femeie” scriitoarea Nina Slutu-Soroceanu, descriind realităţi colţuroase şi destăinuind adevăruri durute: „Ce povară / Pentru  suflet / Să ducă în cârcă / Toate păcatele omului! // Ce povară / Pentru ochi / să aleagă o cale – / de lumină – / din bezna zădărniciei! // Ce povară pentru aripi / Să-l paraşuteze pe om / Peste hăurile vieţii! // Ce povară / Pentru mine / Să răzbat printre regrete / Până la încă o visare divină!”

Din visare răsar şi inegalabilele aripi ale eternei dragoste divine în poeme meditativ-descriptive, cu gânduri profunde, care generează revelaţia valorii.   „Ce-aş fi putut visa fără iubirea ta? / Poate o mare, poate o pădure / În care rătăceşte-nsingurată inima / Cu teama c-ar putea vreo pajură s-o fure… // Ce-aş cuteza să-ţi cer decât un cânt / În care să rămână amintirea / Unei iubiri înălţătoare, un frământ / Tinzând să soarbă nemurirea ?!// ”

Lirica erotică, considerată de unii un subiect bătătorit de veacuri, abordat încă de barzii din antichitate şi depănat perpetuu de condeieri, pe linie ascendentă, în pas cu evoluţia procesului literar, s-a primenit în unul universal cum e cosmosul vieţii, cântat atât de autentic şi diferit, inclusiv de poeţii din arealul românesc.  Palpitantă de fiorii simţirii, lirica de dragoste din actualul volum îşi afirmă încă o dată dreptul la eternitate. „ Să mă scald în ochi tăi / Ca-n adânc de ape. / Ardă sângele-n văpăi! –Vino mai aproape…// Vino lin, mângâietor / Adu-mi adierea / Unui tainic sfânt fior / mai dulce ca mierea. // Şi să plângă luna, sus / chiar dacă-i crăiasă! Că doar mie tu mi-ai spus: / Eşti cea mai frumoasă!” La fel şi veşnicia poeziei cu chipul neuitat al mamei, colorat de autoare cu imagini plastice, dinamice, în visare:  „Doamne, ce frumos răsare / Chipul mamei, dintre fiori! – / Parcă e chiar mândrul soare, / Parcă-i luna dintre nori. //  Parcă ar păşi lumina / Ca un paj, pe urma ei, / Eu s-o pot lua de mână, / S-o sărut cu ochii mei.”

Inima ei bate fidel,  cu sentimentul de dăruire poetică şi în mesajul prieteniei: ”Prietenă dragă, te-ascult ca pe-o mamă, / Ştiu bine că fericire-mi doreşti, / Dar viaţa m-aruncă-n vârtej ca pe-o scamă…/ Repere, unde găseşti?! // Şi cine, amabil, ar vrea să-ţi întindă / O mână de ajutor, / Şi cine să-ţi spună cuvinte ce-alină, / Şi cine să-ţi cânte de dor?… // Doar tu mă alinţi / Cum sunt copilaşii iubiţi de părinţi, / Dar simt că se lasă vântoaice, omăt…//  Prietenă dragă, prin lacrimi, / O sfântă te văd! ”

Se lasă vântoaice la figurat, pe piscul vârstei cu argintiul rece, se lasă vântoaice la propriu în societatea contemporană, risipind căldura sufletească şi ne înspăimântă de atâtea ori vijelia indiferenţei. Cade în avalanşă, în pierzanie sufletul unora! Întru salvgardarea purităţii lui militează autoarea, cu fiori calzi ca aburii de pâine, cântărind valenţele fiecărui verb, exprimându-şi atitudinea tranşant umanistă:    „ Parcă m-aş teme / mai tare /ca de-o năprasnică furtună /de trădare, de minciună; // Parcă m-aş teme / că nu s-ar mai naşte / poezia / dacă nu-i surâd / unui copil plângând; // Parcă m-aş teme / că nu s-ar mai teme / nimeni / să rănească un om”.

Cu spiritu-i inteligent, larg deschis ca cerul se străduie să salveze sufletul omului, al neamului, îmblânzindu-i cu bunătate suferinţele, fortificându-i  speranţele într-un viitor fericit sub acelaşi cer cu Ţara reîntregită, uneşte într-o idee inimile care bat în unison cu Idealul Reunirii. Păşeşte prin ani de creaţie, neatingând ţărmul bătătorit, vocea ei energică de scriitoare identificându-se cu tăria cetăţii Sorocii, cu dragostea de neam şi ţară, de valorile eterne ale românismului, care va culmina, desigur cu înfăptuirea Sacrului Ideal.

Scriitoarea Nina Soroceanu a găsit iarba de leac, a cultivat-o prin scrierile sale cu razele sufletului şi cugetului întru tămăduirea rănilor, îmblânzirea inimilor. Nicicând învechită opera Măriei Sale, care contribuie la edificarea Catedralei sufletului. 

Fenomenul literar perpetuu parcă vine să zică lumii că literatura ca artă a cuvântului nu poate fi stăvilită de intemperiile timpurilor, dimpotrivă necesitatea ei ca reper spiritual pentru umanitate a fost una constantă, iar în vremuri de restrişte, în condiţii actuale de autoizolare se ridică la înălţimi cereşti. Pentru poeta Nina Slutu sufletul curat este reperul esenţial al dăinuirii.

Pe parcursul vieţii, în cetatea limbii, în arealul creaţiei perpetue autoarea îşi urmează cu fidelitate calea cuvântului, definindu-şi propriul eu  în crezul literar cu harul dăruit de Dumnezeu, muncind cu devotament asiduu.

Pot să afirm că poeta Nina Soroceanu, posedând cu prisosinţă personal conştiinţa ecologică a sufletului, o promovează ca un mesager perseverent şi în  această apariţie editorială, în aspiraţia scriitoricească de a o implanta în fiecare mugur, frunză, floare, rădăcină umană întru făurirea unei lumi mai înţelepte, mai iluminate. Cu certitudine, placheta de poezii „Suflet de femeie” depăşeşte  exigenţele maturităţii „ars poetica”  şi se înscrie în mod fericit între cele mai reuşite apariţii editoriale în literatura contemporană română, care va rezista în Biblioteca Timpurilor. 

Ecaterina  Iurcu-Urâtu,

jurnalistă, poetă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s