Evocări. ȘTEFAN LUCHIAN. (1/13 februarie 1868 -28 iunie 1916)


Poetul plastic al florilor… Noi, pictorii, privim cu ochii, dar pictăm cu sufletul…
Ștefan Luchian

Parcă a spori și mai mult faima acelui Nord al Moldovei – locul de obârșie al atâtor oameni de seamă pe care i-a dat poporul nostru, de la Mihai Eminescu și Ion Creangă, la Octav Băncilă sau la George Enescu și Mihail Sadoveanu – tot acolo a văzut lumina zilei și Ștefan Luchian.

Nu a uitat niciodată priveliștele de la Ștefănești, poate cele mai limpezi și mai minunate din viața lui, fiind străbătute de fiorul primelor luări de contact cu lumea. La toți copiii, dar mai cu seamă pentru ochii simțitori ai viitorului pictor, primele percepții mai conștiente, întâile imagini ale lumii au din prospețimea și minunea lucrurilor neștiute, izbind și uimind cu ineditul lor privirile încă neorientate și nepăsătoare.

Colinele, de-un verde-gălbui, verile, îi păreau și mai unduioase și mai îmbietoare, pogorând parcă dintr-un vis fără sfârșit. Arborii cu frunze dantelate din lunca Prutului aveau ceva fabulos, ca și tufișurile galben-cenușii, prin care săltau cu coada în sus pitulicele. În fața casei, flori de tot soiul se schimbau de-a lungul anotimpurilor, de la liliacul ce vopsea în mov vânturile încă reci ale primăverii la tufănelele cu petale ruginii și crețe, atinse de primii fulgi.

Trandafirii erau agățați de bețe, cu câte un glob auriu, pembe ori albăstrui, ce-și iriza fețele sub razele piezișe ale soarelui.

Îl fermecau câmpurile cu macii roșii și culegând aceste flori de foc le păstra cu cea mai mare grijă. Macii însă se ofileau până acasă și doar unele mai prindeau viața în paharul de cristal. „Dacă aș fi pictor, aș păstra macii pe pânză…”

Ciudată suferință pentru un copil atât de fraged! Să-l doară efemerul florilor ce își pierd coloritul în ierbar sau că macii mor prea repede. Să cugete că ar putea păstra ființa și roșul florilor pe pânza pictată.

Și muzica îl ademenea. Încă și atunci, în dimineața aceea de 1 septembrie 1885 când începeau cursurile la Școala de Belle Arte, o dimineață cu lumină gălbuie și caldă, ușor estompată de funigeii ce pluteau în aer, vestind apropierea toamnei, se întreba dacă va rămâne la pictură sau la muzică. Știind ce vrea și vroind ce știa, mintea, dar mai ales simțul a ales pictura.

Cunoscând arta lui Grigorescu, simțise mai puternic decât oricând dorința de a se face pictor. În arta lui Nicolae Grigorescu, percepea adevăruri și frumuseți, pe care nu le găsea la nimeni altul. Dintre pictorii mai tineri, care l-au iubit și venerat pe Grigorescu și i-au urmat învățătura, dar nu pentru a-l imita, ci pentru a evolua, Luchian a fost cel mai apropiat de bunul și duiosul maestru, cu care de altfel avea multe în comun, și ca fire și ca năzuință. Suprinzând modul de lucru și admirându-l pe Grigorescu, Luchian a învățat să-și caute pe viitor o modalitate proprie de a recrea realitatea. A învățat că lucrurile din realitate nu pot fi oricum oglindite, mai ales dacă năzuiești a le oglindi în adevărul lor adânc și într-un fel potrivit cu sine, care ai simțit nevoia acestei oglindiri.

Mai târziu, la una din expozițiile personale ale lui Luchian, Nicolae Grigorescu va rosti: „În sfârșit, am un urmaș”.

Iubitor de oameni, Luchian, simte mereu nevoia de bunătate, blândețe, înțelegere, dragoste. Uneori, printr-un peisaj ori printr-o floare va trăi întreaga frumusețe a naturii, câștigând, printr-un adevăr trăit profund, adevărurile naturii întregi, alteori, pictorul, surprinzând starea psihologică, și contopindu-se cu situația socială a personajelor, va ști să indice adevărurile purtate de o întreagă categorie socială („Fata care toarce”, „Cioban cu oile”, Portretul lui Mihai Eminescu, „Ultima cursă de toamnă”, „Maci”, „Safta florăreasa” „La împărțitul porumbului”, „Mesteacăn”, „La nămezi” ș.a.).

Uneori, dialoga cu sine însuși ca un filozof sau repeta spusele altora, spre a polemiza cu ei, pentru a-i combate, găsind explicații înțelepte, descriindu-și lucid propria soartă, căutând necontenit adevărul.

Printr-un efort supraomenesc, și-a redat starea în care se afla în iarna grea de la finele anului 1906 – începutul anului 1907. Faimosul autoportret „Un zugrav” nu poate fi tălmăcit decât ca un cutremurător dialog interior, în care pictorul își pune o întrebare și dă totodată răspunsul. Din imaginea aceea, cu colorit sobru, cu nuanțe de cafeniu și castaniu, în care doar fața palidă, gâtul lung, gulerul cămășii și manșeta bat spre alb și brun, se desprind cu precădere chipul pictorului, mai luminat în partea dreaptă, și mâna lui alungită, ținând penelul între degetele subțiri, sensibile ca niște flaute de orgă. Și tocmai acestea, chipul omului și mâna pictorului, încheagă un dialog de o uluitoare semnificație.

Cu autoportretul „Un zugrav” Luchian a depășit tot ce se făcuse în portretistica românească, plăzmuind cel mai tragic și cutremurător chip de om și de artist, care reprezintă însă nu numai modelul, ci soarta și creația eroică a atâtor alți artiști din trecutul de împilare și nepăsare, dintre care marile nume: Mihai Eminescu, Ion Andreescu, Ion Mincu sunt cele mai răsunătoare.

Numai un liric cu adevărat iubitor de oameni și o fire duioasă, cum a fost Luchian, putea descoperi atâtea game și nuanțe sufletești și coloristice. Tocmai pentru că „picta cu sufletul” ochii s-au putut învrednici să vadă atâta adevăr și frumusețe, măreție și bunătate.

Când, bolnav, nu a mai putut picta oameni și nici peisaje, i-a rămas, totuși, credincioase florile. Timp de nouă ani, artistul n-a avut alte modele, și florile îi veneau în casă și așteptau răbdătoare clipele când le putea trece pe pânză. Făpturi de contemplare, florilor le este de ajuns din partea unui om  singură privirea „și ochi în ochi cu ele, Luchian le-a descoperit un grai și un mister, concentrând în expresia lor tot ce pierduse viața pentru el, și el pentru viață”, observa Tudor Arghezi.

În această ordine de idei, Nicolae Iorga remarca: „…Sunt flori pe care nu le privești din treacăt, ci vrei să le ai lângă tine, bucurându-ți simțirile de însușirile rare ce sunt cuprinse în ele…”

Pentru Luchian aceste flori au fost „Anemonele”. Iubea îndeosebi, aceste flori care poartă în ele tâlcul vieții și al morții, al fericirii și irosirii și pe care i le-a trimis o femeie ce îl îndrăgise.

 Pătruns de aceste simboluri și trăindu-le el însuși în felul său, mereu hărțuit de boală și moarte i-a rugat pe apropiați să-i așeze florile într-o oală smălțuită. Când orânduirea florilor în ulcică a fost gata, Luchian a cântat de bucurie. Își dădea seama că izbutise ca niciodată să facă dintr-un mănunchi de flori o adevărată simfonie.

Florile vieții, cele roșii, se înfruntau cu florile morții, cele mov – și, între ele, florile albe păreau adevărate oaze de liniște și pace.

Anemonele” – observa criticul de artă Dan Hăulică, au aceeași însemnătate ca și Simfonia IX Beethoven, în tendința omului de a dobândi peste suferință fericirea, triumful vieții asupra morții”.

…În acele zile de viață și de moarte amestecate, într-o înnoptare totală venise o umbră cu pelerină. Mută, umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică dintr-o altă lume. Apoi, umbra și-a luat vioara și pelerina, s-a apropiat de patul suferindului și a spus : „Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu”.

Luchian plângea…

Plângea de o emoție fericită…

APRECIERI

Poet minunat al florilor, mai cu seamă a celor care pălesc și încep să-și scuture petalele, Luchian te îndeamnă la reverie, te înfășoară într-o atmosferă dulce de poezie delicată și melancolică… Tablourile cu flori… fac din Luchian un colorist inspirat. Înveșnicite de mâna lui, aceste flori sunt realizate doar din câteva trăsături de penel, dar cu multă precizie, cu cât tulburător lirism ! Prin prospețimea și suculența lor, mai păstrând roua răcoroasă a dimineții, petalele cărnoase ne sugerează mai mult decât o realitate vegetală. Poeme de lumină și culoare, de o rafinată gingășie, într-un fel, ele încetează de a mai fi flori, devenind stări sufletești, sentimente, o mărturie plastică revelatoare, care le învăluie într-o undă de nostalgie, în nu știu ce suflu de spiritualitate. Căci Luchian a știut și a izbutit să imprime motivului starea sa sufletească… fapt pentru care este socotit adesea, nu fără temei, unul dintre cei mai însemnați pictori de flori, nu numai din arta noastră, ci în genere… Când privești opera lui Luchian ai perfect aceeași senzație ca înaintea operei lui Grigorescu. Simți că ești în fața unui artist care nu te minte cu idei împrumutate, cu culori întâlnite și la alții și mai cu seamă cu subiecte pentru care vezi bine că nu i-a tresărit o clipă firea. E numai natura în simplicitatea și măreția ei, pe care o prinde un artist ce o înțelege și mai cu seamă o iubește.

Marin Mihalache, critic de artă

 A vedea florile lui Luchian fără a ști ce se află în spatele frumuseții lor ar echivala cu gestul de a smulge dinlăuntrul corolei anemonelor graunțele de frig, de noapte, care face ca petalele să arda și mai intens. Despărțirea creației lui Luchian de suferința lui Luchian ne-ar priva de cel mai clar exemplu din pictura noastră că suferința nu dă talent, dar pune un om talentat la o răspântie de unde poate ieși un învins sau un învingător. (Octavian Paler)

„Anemonele au aceeași însemnătate ca și Simfonia IX Beethoven, în tendința omului de a dobândi peste suferință, fericirea, triumful vieții asupra morții”. (Dan Hăulică, critic de artă)

Luchian avea toate darurile marelui artist şi, în primul rând, acel caracter autentic, acea neîmblânzită vehemenţă a personalităţii după care recunoşti pe maeştri… Profunda capacitate afectuoasă şi energie, o melancolie îmbinată cu o viguroasă autoritate…, un sentiment nervos al formei, sunt trăsăturile pe care le sesizăm mai bine în caracterul şi în talentul său. Într-o limbă totodată sonoră şi suavă, Luchian a fost un mare revelator al sufletului românesc. Întocmai ca toţi marii artişti ai lumii, Luchian este un pictor profund naţional, înzestrat cu o întinsă ştiinţă a tuturor înfăţişărilor ţării, a oamenilor ei. Vibraţia lui în faţa realitaţilor locale este adâncă şi răscolitoare şi focul simţirii trezeşte pe a noastră, pentru a ne face să pricepem mai bine lumea în care am trăit.  (Tudor Vianu)

Am ajuns la Luchian, de netăgăduit cel mai genial dintre artiștii noștri. Pare a-și căuta drumul de-a lungul diferitelor genuri, care îl solicită în același timp… Ceea ce dă unitate expoziției sale… este, pe de o parte, o tratare amplă, o tușă sumară și sigură, o lovitură de penel plină de vervă, iar pe de alta, un sentiment foarte personal al naturii, al culorii și al motivului tratat. (Leo Bachelin, critic de artă)

Lăutul, ultima capodoperă creată de Luchian, însemnă o culme a decorativității realiste către care a năzuit pictorul. Lăutul, deși are aparența unei picturi de gen – o mamă care-și spală plodul – este o compoziție monumental-decorativă, care preamărește dragostea maternă. Printr-un subiect intim și cotidian, Luchian a izbutit să monumentalizeze un fapt de viață… (Petru Comarnescu, critic de artă, eseist)

De i se va încerca vreodată portretul cu cuvinte, biograful simțirii acestui artist neasemănat va putea începe să-l scrie cu o închinare pentru spiritul lui tolerant, pentru sufletul lui primitor ca o casă albă, prieten al tinereții și al talentelor nerecunoscute de burțile verzi și uscate ale artei.
Luchian este, mai mult decât mulți pictori, omul artei sale. Pentru tablourile lui el e ceea ce-s fluturii pentru câmpie, ale căror culori se reproduc pe pânza aripilor albă. Dacă trupu-i muncit de toate sfintele dureri, nu este de catifea și mătase, ochii lui Luchian, iluminați de-o flacără adâncă, poartă-ntr-înșii stofa strălucită a tuturor tablourilor lui.
(Tudor Arghezi)

În configurația proteică a artei românești, Ștefan Luchian deține o poziție distinctă, inconfundabilă. La ocuparea acestui loc privilegiat au contribuit, în egală măsură, valoarea remarcabilă a operei, cât și legenda ce s-a creat în jurul existenței pictorului, imaginile Zugravului, ale Anemonelor și Lăutului, multiplicate în timp în milioane de exemplare, au conferit operei un larg caracter popular. Și, totuși, mitul Luchian continuă să-și păstreze intactă aceeași putere de seducție, iubitorii de frumos, cititorii interesându-se din ce în ce mai mult de existența și creația lui. (Valentin Ciucă, critic de artă)

Un studiu de Ludmila COTOMAN

Resurse din colecția Bibliotecii de Arte „Tudor Arghezi:

  • Ciucă, Valentin. Pe urmele lui Ștefan Luchian / Valentin Ciucă. – București : Editura pentru Turism, 1990. – 176 p. : il., fotogr. – ISBN: 973-48-0004-3.
  • Jacques, Lassaigne. Ștefan Luchian / Jacques Lassaigne. – București : Meridiane, 1994. – 60 p. : 94 il. – ISBN: 973-33-0162-0.
  • Jianu, Ionel. Ștefan Luchian / Ionel Jianu. – București : Editura de Stat pentru literatură și artă, 1956. – 33 p. + 16 foi reprod. – (Maeștrii artei romînești).  

***

  • Arghezi, Tudor. Din zilele lui Luchian / Tudor Arghezi // Scrieri. Proze. Vol. 34. – București, 1985. – P. 215.
  • Nemerenco, Valeriu. Stradela Ștefan Luchian / Valeriu Nemerenco // Buiucani – retrospectivă și perspectivă : (50 de ani de la înființare). – Chișinău, 2014. – P. 181. ; il.   
  • Ștefan Luchian (1868-1916) : [pictor român] // Calendar Național 2018. – Chișinău, 2017. – P. 56. 

Resurse electronice:

Elaborare: Ludmila COTOMAN

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s