Remember ION GUŢU (12 04.1963 – 26.03. 1999)


Sunt oameni despre care nu poţi vorbi. Sunt oameni despre care nu poţi să nu vorbeşti. 

Sunt artişti, a căror operă  este  marcată de o singură  întâmplare,   de un singur loc,  de un singur nume,  uneori chiar de o singură poezie. Întreaga creaţie a artistului plastic Ion Guţu a fost marcată de poezia  Limba noastră a poetului  Alexei Mateevici.

…Începutul anilor ’90. Renaşterea naţională era  în plin avânt.  Din întâmplare, sau poate nu, în clipa în care a intrat pe uşă Ion Guţu (pe atunci  deţineam funcţia de şef al sectorului  Creaţie de  la Uniunea Artiştilor Plastici, care îşi avea sediu pe  strada A. Mateevici  nr. 103). Tocmai răsfoiam,  pagină cu pagină, cărţulia recent apărută: Alexei Mateevici. Limba noastră ( Chişinău, Literatura artistică, 1989). O ediţie  inedită, prezentarea grafică aparţinând graficianului  Sandu Macovei, şi apărută în veşmântul ei  firesc – grafia latină. Ion Guţu  venise cu  o veste bună – urma să sculpteze bustul poetului  Alexei Mateevici. Timid de felul său,  aproape blând cu toată lumea,  mi-a spus  cu glas abia şoptit:  „Nu ştiu cu ce să încep?..  „Cu începutul”, am zis, după care au urmat lecturi în glas tare.  Am recitit  împreună  poezia  Limba noastră, de ne-au prins zorii unei zile de toamnă bacoviană. Ne bucurau  în mod deosebit  literele, care ni se păreau atât de măreţe, atât de frumoase,  mult  mai caligrafice,  nişte semne grafice care pentru noi nu erau doar litere, ci nişte însemne cu mai multe  sensuri,  cu mai multe alte valenţe. 

Apoi a urmat o altă întâlnire, tot la sediul Uniunii Artiştilor Plastici. De astă dată, şi cu regizorul Alecu Deleu, care în acea perioadă lucra la documentarul Binecuvântarea.  Ion Guţu i-a mărturisit regizorului despre căutările sale. Anume aici şi anume atunci a apărut ideea de a-l surprinde cu camera de luat vederi pe sculptorul Ion Guţu în atelierul său de creaţie, modelând în lut chipul poetului Alexei Mateevici.  În paralel cu aceste imagini, regizorul filmează botezul unui prunc.

Au coincis căutările , s-au suprapus frământările şi în spaţiu şi în timp.

Anume din această  fericită  contopire a celor două interferenţe –   arta plastică şi cea cinematografică, –  a fost  plăzmuită  o veritabilă cronică a istoriei, un adevărat document al timpului.

Pe atunci,   poezia   Limba noastră  era doar imnul Limbii, nu şi al Ţării. Ion Guţu făcea primii paşi, căuta forme, selecta materia,  modela lutul  zile în şir până să  ajungă la chipul  poetului Alexei Mateevici.  Era totul numai căutare, numai zbucium, numai  poezie,  numai lacrimă…  Şi abia mai apoi am realizat că acea lacrimă avea să însemne purificare, – purificarea firească ce precede înălţarea…

Era cu mult înainte de zbor. Pornise pe drumul lung al pribegiei. Nu l-am mai văzut de atunci niciodată.  Într-un târziu am aflat  ceva despre dânsul… Trebuie să fi fost mult prea târziu. Târziu în timp şi sus în spaţiu!  Îşi luase zborul…  Iar atunci când zborul i-a fost frânt,  Ion Guţu  s-a transformat el însuşi într-un imn – Imnul căutărilor de sine…

Aşa l-am cunoscut pe Ion Guţu. Timid de felul său, cu  ochi trişti, dar visători, cu chip blând, marcat de imaginea  fizică a lui Hristos şi cu suflet de poet. Dealtfel, întreaga sa creaţie este o poezie afectuoasă, plină de visare, aşa cum aceste teme nu au mai avut parte niciunde în altă parte să fie reflectate în sculptura românească. El nu acceptă ideea unor despărţiri definitive între genuri şi nici pe aceea a separării fabulosului de real. Pentru el, fantasticul  poate fi la fel de real ca şi realul însuşi; o logică riguroasă a artelor plastice desface resorturile misterului şi le aşează  sub semnul suveran al lirismului.   Pentru că, în peisajul variat al sculpturii noastre actuale lemne şi metale (sau combinaţii ale lor)  atât de personale  sunt  doar cele ale lui Ion Guţu. Locul lui în arta contemporană,  e clar circumscris,  şi el înseamnă,  mai presus de orice, consecvenţă cu el însuşi, a unui artist care crede fără şovăire în valorile tradiţiei şi în poezia infinită a realităţii.

Cele mai multe lucrări sunt realizate în metal şi exprimă o irepresibilă nostalgie a  zborului. Tema înălţării şi plutirii în spaţiu este explicită, fiind materializată  plenar în compoziţia sculpturală  Legendă despre Icar, –  lucrarea  sa de sinteză, atât din punct de vedere  artistic, cât şi, mai ales, filozofic-conceptual  – ,  dovadă a cunoaşterii şi pătrunderii în esenţa substratului mitologic-folcloric al civilizaţiei popoarelor sud-est-europene. Ideea  zborului este  nemijlocit legată de fiinţele aerului,  pentru care desprinderea de forţele gravitaţionale este o condiţie de viaţă. Dar Ion Guţu  nu s-a oprit la găsirea unor echivalenţe pentru realitatea plutirii libere în spaţiu, trăită ca un ideal al purificării. Pentru el, este la fel de  importantă aspiraţia către înălţimi, chiar dacă această aspiraţie nu se va împlini niciodată.

Înălţare şi sacrificiu, desprindere de sine şi sfâşiere, iată ceea ce exprimă în esenţă această lucrare.  

Parcă  pentru a spori şi mai mult dramatismul  creaţiei,  dar şi al vieţii  sale,  Ion Guţu  şi-a ales  drept  loc de înălţare o insulă  pe malul mării ,  – la Constanţa, departe de-acasă, acolo, unde serile sunt solitare cu cei însinguraţi în suflet şi destin,  totodată, reamintind că orice visător, orice zburător este un virtual Icar şi că năzuinţa spre lumină este mereu  pândită de prăbuşire. Ion Guţu  este el însuşi un visător. Era prea legat de  Prezent, de Aici şi Acum.  Pentru că, în fond, tot ceea ce se întâmplă – chiar şi în gând – se întâmplă mereu în prezent. În piatră sau în lemn, în metal sau inox  însemnele sculpturale care poartă acest nume surprind din realitatea unei ruine nu materia prăbuşită, învinsă de timp, ci  martorul de rezistenţă, al cărui verticalitate reaminteşte de trecutele aspiraţii, de visele cândva turnate în  diverse materii şi  diferite forme.

Ion Guţu a plecat spre culmile tăcerii,  înfiripându-şi aripile de vultur  solitar  din chiar seva Limbii noastre ( bustul  poetului Alexei Mateevici) şi din  Zborul lui Icar,  acel străvechi mit care îi caracterizează atât de  sugestiv sufletul zbuciumat (compoziţia  sculpturală  Legendă despre Icar).

Aşa a vrut destinul. Artistul nu a avut prea multe de ales. Şi nu i-a rămas   decât să fie victima propriei sale ARTE.  

P.S.   Când totul se scufundă  în amurg, iar din obscurul stelelor abia de se mai desluşeşte o rază de lumină, prin tuburile de inox, parcă se mai aud şi acum pescăruşi,  fredonând doina de jale  a fiului  ră-tă-ci-tor, – triste ecouri  din  dramatica  şi sfâşietoarea romanţă:

  De ce m-aţi dus de lângă voi, De ce m-aţi dus de-acasă?

Bibliografie selectivă: Găină, Ion. Sacrificiul ca destin. Reîntoarcerea sculptorului Ion Guțu : Album / Ion Găină. – Chișinău, 2010. – 32 p.

Resurse electronice
https://taracliatv.wordpress.com/2010/03/26/in-memoria-sculptorului-ion-gutu/ : Accesat : 27.03.2020

https://www.moldova.org/sculptorul-ion-gutu-un-icar-al-basarabiei-220773-rom/ : Accesat : 27.03.2020.https://taracliatv.wordpress.com/2010/03/26/in-memoria-sculptorului-ion-gutu/?fbclid=IwAR05820rF06DY8iX904XdWQ3B2QXgtLO-OsPryy9Dn-HGNIDUTr1s4anHjY

 Un studiu de Ludmila Cotoman, bibliotecar, aranjare grafică de A. Moldovanu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s