Dragobetele. Tradiţii şi Obiceiuri.


Despre tradiții și obiceiuri de primăvară la poporul român s-a purtat o discuție cu elevii. Datinile strămoșești și astăzi mai persistă prin localitățile țării. Așa dar cine este Dragobetele?

În tradiţia populară românească, Dragobetele este Ziua îndrăgostiţilor. Prilej de bucurie şi bunăstare. Dragobetele este una din cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român. Numit şi Cap de Primăvară, Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor, Dragobetele este sărbătoarea dragostei, având la origini obiceiuri şi datini străvechi ale poporului nostru. Se ţine pe data de 24 februarie, considerată data la care natura se trezeşte din somnul iernii. Denumirea de Dragobete ar proveni de la cuvintele dacice TRAGO (ţap) şi PEDE (picioare). După creştinarea dacilor Dragobetele a devenit un simbol al dragostei curate, ataşamentul, cuplului durabil. Dragobetele este un tânăr – mire împodobit cu o mantie de raze ţesută din străfulgerarea bucuriei divine. DRAG – cuvânt dac, ce semnifică „chip frumos”, „chip de lumină”, plăcut spiritual. BETEL – cuvânt dac, ce semnifică „casa lui Dumnezeu”, „cel ce locuieşte în Dumnezeu”, „Omul lui Dumnezeu”. Dragobetele se traduce prin „Chipul frumos din Casa lui Dumnezeu, tânărul frumos, ales”. Semnificaţia expresiei „din Casă spre Acasă exprimă naşterea prin tradiţii, prin credinţă, spre definire – întoarcere Acasă prin, în Dumnezeu, la mântuire”. Dragobetele era „peţitor şi protector al animalelor”, „naş cosmic” al păsărilor de pădure, căci toate găseau cu cale să se logodească la sfârşit de februarie – început de martie când îşi făcea şi el simţită prezenţa. Dragobetele era personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, şi lui Cupidon, al romanilor, ce oficia în cer, la începutul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor, tradiţie care s-a extins treptat în rândul locuitorilor din sudul şi nordul Dunării. Conform legendelor, Dragobetele era fiul Babei Dochia, un bărbat frumos şi iubăreţ care oficia în cer nunta animalelor. Dragobetele este descris ca un tânăr voinic, frumos şi cumsecade, care inspiră fetelor şi femeilor încredere şi dragoste curată. În popor se credea că numele Dragobete înseamnă a iubi,a fiîndrăgostit şi a fi beat de dragoste. Dragobetele este zeul dragostei şi a bunei dispoziţii, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul şi aducătorul iubirii în casă şi în suflet. De Dragobete se credea că se logodesc păsările cerului. Era şi perioada când toate animalele, sălbatice sau domestice, intră în perioada ritului de primăvară. Toată natura se pregăteşte să renască. Ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi şi se împerechează, iar oamenii trebuie să participe la această bucurie a naturii prin iubure. Sărbătoarea simbolică a logodirii păsărilor s-a extins, în mod firesc, deşi tot simbolic, şi la oameni. În această zi satele răsunau de veselie. În popor se spunea că cine sărbătoreşte în această zi este ferit de boli, îndeosebi de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Pentru oamenii mai în vârstă, sărbătoarea Dragobetelui e ziua în care trebuie să aibă grijă de toate orătăniile din curte, precum şi de păsările cerului. În această zi nu e voie să se sacrifice animalele, ca să nu strice rostul împerecherilor. Oamenii îşi fac curăţenie în case fiind convinşi că, că începând cu primăvara aceea, Dragobetele le va aduce bogăţie şi prosperitate. Dacă în această zi ai norocul să auzi pupăza, vei fi harnic tot anul. Dacă ploua, primăvara va veni devreme şi va fi frumoasă.

„Băieţii şi fetele au deci credinţa nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum, zic ei, ca să fie îndrăgostiţi tot timpul anului. Iar dacă în această zi nu se va întâlni fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un băiat şi viceversa”, scria la 1898 distinsul folclorist şi etnograf român Simion Florea Marian în lucrarea „Sărbătorile la români, Studiu etnografic” (Bucureşti, 1994).

Dacă timpul era frumos, dimineaţa, flăcăii şi fetele mari, îmbrăcaţi de sărbătoare, se adunau în cete şi plecau să caute prin păduri şi prin lunci primele flori de primăvară. Fetele culegeau flori, pe care le puneau la icoane şi le foloseau apoi, pe parcursul anului, la diverse farmece de dragoste. Flăcăii adunau vreascuri şi făceau un foc, unde era voie bună şi glumeau, fireşte, pe seama simpatiilor sau antipatiilor dintre băieţi şi fete. La prânz, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit în majoritatea localităţilor româneşti zburătorire, atrăgând astfel după sine câte un băiat, şi nu pe unul oarecare, ci pe acel care îi plăcea. Flăcăul ajungând-o îi fura, după obicei, o sărutare în văzul tuturor. De aici celebra zicală: „Dragobetele sărută fetele!”. Sărutul semnifica legământul lor de dragoste şi tinerii se socoteau logodiţi pentru un an de zile. Deseori, aceste logodne erau urmate de logodne adevărate. Părinţii, aflând despre logodnele din această zi, puteau fi mulţumiţi sau nemulţumiţi, însă declararea publică a iubirii tinerilor era respectată. Dacă era vreme urâtă, fetele se strângeau prin case pe la prietene şi rude, unde veneau şi flăcăii. Unii tineri, în Ziua de Dragobete, îşi crestau braţul în formă de cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi, şi, respectiv, surori de cruce. Se luau de fraţi şi de surori şi fără ritualul de crestare a braţelor, doar prin îmbrăţişări, sărutări frăţeşti şi jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrăţeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăţ pentru prieteni.

Sunt multe datine şi credinţe populare legate de această frumoasă sărbătoare. Se crede că de Dragobete păsările sedentare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile. Păsările, care nu reuşeau să se împerecheze de Dragobete rămâneau stinghere şi fără pui până la Dragobetele din anul viitor. Gospodinele în această zi, hrănind păsările domestice, aveau grijă şi de păsările cerului, aruncând pentru ele pe acoperişurile caselor boabe de mei, orz, grâu ori secară. De Dragobete nu se tăiau păsările domestice, nu se vânau şi  nu se blestemau cele sălbatice, aceste restricţii urmăreau să nu se tulbure împerecherile. Fetele mari şi nevestele tinere de cu seară aduceau în case rămăşiţe de zăpadă netopită până la Dragobete, numită în popor zăpada zânelor. Cu o parte din apa topită din această zăpadă ele se spălau în dimineaţa de Dragobete, pentru a fi frumoase, drăgostoase şi iubite tot anul, cealaltă parte era folosită pe parcursul întregului an pentru diferite descântece şi farmece de dragoste.

Fiecare avea grijă ca în această zi să nu fie singur, să fie alături de perechea dragă, de persoanele iubite. Femeile obişnuiau să atingă pe neobservate un bărbat necunoscut, pentru a fi drăgostoase tot anul. În ziua de Dragobete nu se lucrează, fiind pericol de lovituri, de friguri, de defecte de vorbire (să nu ciripească sau să sâsâie ca păsările) ş.a. După o tradiţie întâlnită cu precădere în vestul Munteniei şi în Oltenia, Dragobetele este un duh al pădurii care, într-o anume zi a începutului de primăvară, ia chip de flăcău neasemuit de frumos şi hălăduieşte prin codrii, „după fetele şi femeile ce  profanează lucrând ziua-i consacrată”, pentru a le pedepsi.  Renumitul folclorist român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele” (Bucureşti, 1909) scria: „Dragobetele e flăcău iubeţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi….” De aici şi provine răspândita expresie adresată fetelor mari şi nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în această zi: „Nu te prindă Dragobetele prin pădure!”. Chiar dacă se credea că mai pedepsea pe cineva din când în când, pentru unele greşeli, oricum se considera că Dragobetele ocrotea şi purta noroc tuturor îndrăgostiţilor şi tinerilor.

 În geometria ornamentală a portului naţional, Dragobetele, surprinde permanenţa creaţiei sufletului românesc, care sub fascinaţia muzicii populare, devine o entitate cosmică de armonie, de înţelepciune, de frumos. Portul naţional înnobilat de cântare, transcende sufletul într-o mireasmă îmbătătoare. Dincolo de alte forme ale tradiţiei, sărbătoarea Dragobetelui purcede cu îndrăzneală să evoce direct frumuseţe, prietenie, dragoste.

Dragobetele se reflectă în tânărul surprins, în taina purpurie a purităţii (jertfă), în sfielnica chemare pentru o lume cu bucuriile şi durerile ei. El vibrează la aceste bucurii şi dureri pentru că în El este ceva care ne leagă şi ne unifică cu Neamul şi prin Neam cu Universul. Tânărul prevesteşte primăvara vieţii, arătând limpede puterea frumuseţii sale. Observându-l doar, auzi un glas care te cheamă, care te strigă din adâncul fiinţei tale, din străfundurile Naţiei ancestrale.

Tradiţia poartă în ea desăvârşirea, aşa cum lumea îşi poartă în ea propria esenţă. Dacă numele Domnului este sinonim Iubirii, iar numele fecioarei Maria se substituie Frumuseţii absolute, Dragobetele simbolizează Prietenia, ca model-mireasmă îmbătătoare a sufletului său. Vocaţia Românului-Dragobete este de a zidi prietenie, de a zidi frumuseţe, de a zidi iubire. Doina cântată de românul-Dragobete transformă sufletul într-o harpă a paradisului, în lumina binecuvântată de Mâna Creatorului. Tezaur al sufletului pelasgo-daco-român Dragobetele reprezintă duhul ce dă viaţă tradiţiei noastre naţionale milenare. Nobil şi pur, Dragobetele îşi asumă destinul pornind de la iubire şi sfârşind în iubuire.

De aici derivă aplicaţiile cuvântului DRAG (mândru) şi încântătorul şirag de mărgăritare (apelative) ale dragostei: Drag, Drăguţ, Dragoş, (Descălecătorul), Drăgălina, Drăguliţă, Dragomir, Dragomirna, Dragobete. Tradiţia este curajul care imprimă în culori şi în cânt raţiunea. De tradiţie suntem legaţi prin lumină şi prin lumină de restul lumii.

Dragobetele este mugurul nădejdii de astăzi şi floarea (rodul) iubirii de mâine. Dragobetele este sărbătoarea dragostei pentru românii de pretutindeni, reprezentând cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român.     Ține-te de tradiții … Iubește românește!

Consemnare : Tamara COTOMAN

Bibliografie selectivă :

1. Covalschi, Viorica. Sărbătorile trăiesc Acasă / Viorica Covalschi. – Chişinău :  Fundaţia “Draghiştea”, 2016. – P. 44-46.

2. Cristea, Julia Maria. Sărbători, tradiţii, ritualuri, mituri… / Julia Maria Cristea. – Bucureşti : Editura OSCAR PRINT, 2007. – P.66-72.

3. Ghinoiu, Ion. Obiceiuri populare de peste an : Dicţionar. – Bucureşti : Editura Fundaţiei Culturale Romăne, 1997. – P. 65-66.

4. Marian, Simion Florea. Sărbătorile la români : Studiu etnografic. Vol.1 / Simion Florea Marian. Bucureşti : Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994. – P. 234.  

5. Pamfile, Tudor. Sărbătorile la români : Studiu etnografic  / Tudor Pamfile. – Bucureşti : Saeculum, 1997. – P. 328.

        

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s