Jacques Prévert, poet, scenarist. 120 de ani de la naștere


La 4 februarie s-au împlinit 120 de ani de la nașterea lui Jacques Prevert (1900-1977), poet și scenarist francez. La Biblioteca Națională a Moldovei a fost organizată o expoziție-eveniment, prilejuită aniversării poetului popular francez și deasemenea, o aniversare de 75 de ani de la apariția primului său volum de poezie „Paroles”. Au participat la discuție invitații Serge Casseri, Prim consilier al Ambasadei Franței în Republica Moldova; Carolina Dodu-Savca , doctor în filologie, conferențiar universitar, Emilian Galaicu-Păun, scrritor, poet, eseist, traducător, Violeta Tipa, doctor în studiul artelor. Din discursurile domniilor sale am aflat informații detaliate despre activitatea și opera de creație a lui Jacques Prevert, o personalitate cu adevărat marcantă în cultura franceză din perioada secolului XX. Cu referire la el ar trebui să nu omitem niște formule de cuvânt – a fost nu doar poet, dar și scenarist și artist, pentru care metafora și simbolul au servit combinarea artelor într-un mod inedit, personalizat. De ce? Pentru că talentul cu care a fost înzestrat a ales toate formele artei – benzi desenate, artele vizuale pe care le-a surprins până, dar și din era internetului; pentru că în poezia cea cristalină verbul poetic a reuțit să găsească o relație specială cu imagistica. O altă imagine a artistului este considerată cea de mare notorietate în literaturile lumii. A scris texte și replici celebre, ținându-se cont de mesaje și regăsindu-se înafara tipizării și a șabloanelor. Ele au contaminat prin sonoritatea lor. Jacques Prevert este actual întrucât este atemporal, nu folosește atrocități. Un alt moment despre el, accentuat în discursuri, a fost și viziunea lui clară asupra evoluției evenimentelor, capacitatea lui de a încheia relații de prietenie și colaborare cu mari personalități din diferite țări.

Emilian Galaicu-Păun a dat o caracteristică generală a mediului social-cultural în care a crescut și s-a cristalizat artistul Jacques Prevert. Anii ′20 ai secolului trecut au fost pentru Franța perioada formării ca un centru cultural, în care Parisul era un exponent al lumii culturale de pretutindeni,  dar în care aveau loc și excluderi spectaculoase. Luau naștere tendințele formartive ale spiritului francez, german, român ș.a., tendințele de libertate și creație a noilor curente în gândiri și abordări. Personalitatea lui Prevert este reprezentativă acelei formări spirituale, el a trecut prin etapele ei. Prin comparație cu alte medii și personalități literare, prima carte avea să-i apară la vârsta de 45 de ani, la fel cum în literatura română lui Tudor Arghezi i-a apărut primul volum la 47 de ani. Poemele lui Prevert se fac cunoscute prin jocuri de cuvinte, trecând la etapa de creator de limaj, adept al unei ideologii, în care oamenii erau mari umaniști. Deschiderea lui spre toate artele au conjugat spiritul elitist cu cel popular și trecând prin niște filtre anumite, spiritul lui a ajuns și în culturile naționale. Cu referire la modelele literare pe care se merge, Prevert nu era primul pe listă în cultura franceză contemporană lui, însă îl căutau anume pe el, precum în literatura românească modelul era poetul, eseistul și vizionarul Marin Sorescu, însă după Nichita Stănescu. Despre măreția unei opere literare putem să judecăm și din traducerile pe care se fac asupra ei. Textele-cântece ale Prevert sunt universale, ele prezintă interes ca valoare importantă a francofoniei și, de ce nu, pentru bloggeri, care revin la opera lui.

În colecția BM „B.P. Hasdeu” și în special a Bibliotecii de Arte se regăsesc textele lui Prevert în diferite documente, cum ar fi studiile despre teatru, literatură artistică și în documente de muzică tipărită, melodii pe versurile lui Prevert de compozitorul Dumuitru Capoianu în traducerea lui Gelu Naum.

Despre activitatea cinematografică a artistului vă propunem în continuare spre lectură un studiu elaborat  de dr. În studiul artelor dn. Violeta Tipa, din care ve-ți putea descoperi tangențe din arta cinematografiei naționale.

JACQUES PREVERT:

ÎNTRE POEZIE ŞI IMAGINEA CINEMATOGRAFICĂ

Violeta Tipa, doctor în studiul artelor

Rezultatele unui sondaj sociologic organizat în vara anului 1999 în Franţa au scos în evidenţă topului celor mai mari 50 de cărţi ale secolului XX [vezi: Бербедер Фридрик]. Alături de F. Kafka, A. Camus, J.-P. Sartre, James Joyce, Gabriel Garcia Marquez şi a altor remarcabili scriitori, numărul 16 al clasamentului i-a revenit lui Jacques Prévert cu volumul Paroles (Cuvintele, 1946). Acest fapt ne confirmă încă o dată că, Jacques Prévert (1900-1977) a rămas una dintre cele mai notorii personalităţi ale secolului XX-lea. Un nume supravieţuit timpului.

Nu numai literatura franceză s-a îmbogăţit prin opera poetică a lui Prévert, a cărui poezie a cucerit popularitatea graţie formei sale deosebite, a jocului de cuvinte, înserate cu un conţinut plin de sensuri şi semnificaţii, care ating sufletul cititorului, prinzându-l în mrejele sale pentru totdeauna, dar şi în cinematografie Jacques Prévert a lăsat amprente substanţiale. Activitatea sa pe tărâmul artei a şaptea a cules atât laurii recunoaşterii mondiale, cât şi Marele Premiu al cinematografiei, acordat de către societatea scriitorilor şi muzicienilor în 1967 şi Marele Premiu Naţional al cinematografiei în 1975.

Prévert a ancorat adânc în ambele aceste genuri de arte, încât vorbind despre Prévert- poetul e imposibil să neglijezi aportul său în arta cinematografică, iar vorbind despre Prévert – cineastul nu poţi lăsa în umbră poezia, care a influenţat profund filmele la care a colaborat.

Poetul Prévert se impuse şi ca dramaturg, eseist, publicist, autor de versuri pentru cântece. Un loc aparte în activitatea sa de creaţie l-a avut grupul Octobre (1932-1936), în mediul căruia s-au format concepţiile sale artistico-estetice şi care a fertilizat în mare măsură teatrul şi cinematograful francez din acea perioadă. Această trupă de „actori pe jumătate amatori, pe jumătate profesionişti, care, cu puţin timp înainte de apariţia Frontului Popular, au lansat un teatru al intervenţiei imediate, foarte improvizat şi apropiat de formula cabaretului, dar situat în perspectiva unei satire politice şi sociale” [Virmaux, p. 151]. Marea majoritate a sketchurilor şi pieselor au fost opera lui Jacques Prévert. Tot aici, în cadrul reprezentărilor trupei s-a produs şi în calitate de actor în mai multe spectacole atât în roluri secundare, cât şi în cele principale. Nu mai puţină îndrăgite au fost şi versurile sale pentru cântece, care au crescut în popularitate atât graţiei interpretărilor unor cântăreţi ca Agnes Capri, Juliette Gréco, Yves Montand, etc., cât şi a muzicii lui Joseph Kosma.

Criticii de artă înclină, totuşi, că, în primul rând, Jacques Prévert a fost un mare scenarist francez, care mai mult ca oricare dintre colegii săi de breaslă conaţionali a scris anume din perspectiva cinematografică, unde frazele parcă sunt concepte în imagini cinematografice, imagini care destind realitatea printr-un poetism specific care va rămâne în istoria cinematografiei franceze ca „stilul lui Prévert”. Palmaresul filmografic al lui Prévert include 27 de scenarii la filme de lung metraj şi 30 de scurt metraj (şi încă 20 de scenarii ne realizate) elaborate pentru cei mai prestigioşi regizori francezi. Aportul lui Prévert la evoluţia artei a şaptea a fost incontestabilă. Ceea ce în istoria şi teoria filmului a rămas ca realism poetic ţine, în mod expres, de numele lui Prévert, iar cele mai semnificative opere ale genului poartă semnătura cuplului Carné – Prévert.

În această ordine de idei sunt sugestive aprecierile unui mare regizor francez Jean Renoir: „Eu, de pildă, consider că atunci când Jacques Prévert scrie un scenariu, el exercită o asemenea influenţă asupra întregului film, încât îl putem considera, pe drept, creatorul operei” [citat după: Ion Barna, p. 651], fapt ce l-a individualizat şi a făcut ca despre scenaristul – Prévert să se vorbească la fel ca şi despre regizorii de film.

Astfel filmele cuplului de creaţie Carné – Prévert înscriu o etapă aparte în istoria filmului francez, dar şi a celui mondial. Peliculele realizate împreună, în special, Le Quai des Brumes (1958, Suflete în ceaţă), Le Jour se lève (1939, Se face ziuă), Les Enfants du Paradis (1944, Oameni şi măşti), nominalizate şi ca trilogia suburbiilor, nu numai că le-au adus popularitate autorilor, dar aceste „filme au devenit simboluri, sinonime al cinematografiei franceze de la sfârşitul anilor ’30 – începutul anilor ’40, filme care au dat viaţă curentului cinematografic „realismului poetic”, dar tot ele l-au şi epuizat” [Дуларидзе Л., p. 5]. Noua estetică filmică – cea a neorealismului, iniţiată de cineaştii italieni, după cel de al doilea război s-a extins şi în Franţa. Limbajul poetico-simbolic, limbajul alegoric al fabulei a încetat să mai corespundă spiritului timpului. La fel ca şi M. Carné, nici J. Prevért n-a putut depăşi viziunea sa poetică asupra lumii, fapt ce l-a făcut să se retragă din filmul de ficţiune. Dar acest limbaj specific a fost şi a rămas inerent filmului de animaţie. Prevért îşi îndreptă spiritul său romantic în albia acestui gen cinematografic, particularităţile căruia se pretează universului poetic. Astfel, de sub pana dramaturgului se vor naşte scenarii pentru fascinantele filme în desen animat Le Petit Soldat (1947), La Faim du mond (1957), La Bergère et le Ramoneur (1953) şi Le Roi et l’oiseau (care va fi finisat abia după moartea dramaturgului în 1980) – toate în regia lui Paul Grimault.

Pasiunea pentru film era prea puternică, pentru ca să se dezică definitiv de acest domeniu în care pe parcurs a descoperit „imaginea” – „o artă nouă, mai vastă decât arta simplă a cuvintelor”, încât dramaturgul se alătură tinerilor cineaşti din „noul val”, propunând scenarii pentru filmele de scurt metraj, în special pentru cele de nonficţiune. Şi aici poeticul său şi-a pus amprentele. Cercetările în domeniu n-au lăsat fără atenţie „aportul lui în evoluţia cinematografiei naţionale, de data aceasta putea fi numit „documentalismul poetic”, fiindcă majoritatea filmelor la care a participat J. Prevért, au fost anume filme de nonficţiune” [Дуларидзе Л., p. 36]. Printre filmele documentare, în primul rând, trebuie menţionată pelicula La Seine a rencontre Paris (1957, regia Joris Ivens), realizată în baza poeziilor lui J. Prevért. Filmul a fost menţionat cu Premiul special al juriului la cel de-al XIII-lea Festival la Cannes. Şi în filmele sale de nonficţiune ca şi în cele de ficţiune, J. Prevért a ştiut să poetizeze lumea urbană, în special, Parisul cu toate suburbiile sale, podurile, sub care trec trenurile, cheiurile, ce se topesc în ceaţă, străduţele întortocheate etc. Toate aceste pot fi urmărite în peliculele dedicate – Parisului: Paris la belle (regia Pierre Prevért), Paris mange son pain (1958, regia Pierre Prevért) ş.a.

Critica timpului a apreciat înalt măiestria lui de scenarist şi simţul de interpretator şi versificator, dezvoltate la maxim. Chiar şi filmele mai puţin reuşite se evidenţiau anume prin poeticul lui Prévert. Or, „încântătoarea muzică a lui Joseph Kosma şi versurile lui Jacques Prévert i-au dat filmului „Aubervilliers” (1945, regia Eli Lotar) un lirism deosebit…” [Французское киноискусство, p, 39]. Muzică lui Joseph Kosma, unul dintre compozitorii cei mai devotaţi cinematografiei, o descoperim în filmele tuturor regizorilor francezi. Deosebit de fructuoasă a fost colaborarea compozitorului cu Prévert, care nu s-a limitat doar la filme (ficţiune, nonficţiune şi animaţie), ci s-a extins şi în cântece, editate în culegerea Zece cântece (1945) a lui Jacques Prévert pe muzica lui Kosma.

Dar cel mai mult spiritul său creator şi-l îndreaptă în albia poezii. Poeziile sale, simultan cu duritatea lor, sunt atât de sentimentale şi pronunţat cinematografice. Marcat de stilul filmic, poetul chiar şi în cărţile sale de versuri introduce colajul. Prévert insistent îmbină cuvântul cu imaginea fotografică, cu desene ciudate, în special, în volumele sale de poezii Fatras (1965), Imaginare (1979), căutând să se apropie de sinteza proprie filmului. Dar în cărţi colajul său, care prezintă imagini surprinzătoare, ancorate cel mai des în alegorismul şi grotescul suprarealismului, curent de care a fost un timp pasionat, există aparte de text. Aşadar, procesul invers experimentat n-a declanşat efecte aşteptate, asemeni versului ce se extinde în plasticitatea frazei cinematografice şi se dizolvă în ea.

Prévert nu ezită de a colabora la filmele pentru copii, prin care dramaturgul revine în albia autenticităţii, a armoniei depline cu natura-mamă. În acest context, se înscrie şi filmul lui Albert Lamorisse Bim, le Petit Anê (1950), primul film de ficţiune de scurt metraj, – o poveste realizată în stilul filmului documentar. În el figurează copii arabi şi măgăruşi, care au devenit ţinta unor observaţii îndelungate ale regizorului şi pe care puţin câte puţin le-a transformat într-un film. Subiectul, axat pe relaţiile dintre copii şi animale, l-a interesat pe Jacques Prévert. „Şi poetul „Cuvintelor” a scris scenariul şi chiar a citit textul comentariului, care unea într-un tot întreg episoadele filmului” [Лепроон Пьер, p. 706].

Atât în poeziile, cât şi în poveştile pentru copii, dramaturgul rămâne fidel spiritului său pesimist. Nici în scenariile pentru filmele destinate copiilor, Prévert nu se reduce la un simplu contrast dintre cele două noţiuni etice de bine şi rău, ci se extinde într-o palitră multicoloră a sentimentelor şi trăirilor umane, ne mai vorbind şi de bogăţia de expresii poetice, care menţin structura formal-stilistică a filmelor de animaţie Le petit Soldat, La Faim du mond şi a lung metrajelor de animaţie La Bergère et le Ramoneur şi Le Roi et l’oiseau. Căci şi aici „nedreptatea continuă să apese asupra lumii, cu capcanele sordide ale vechilor experienţe, cu colivii de păsări, cu celule secrete şi închisori fără soare. Opresiunea îşi găseşte totdeauna agenţii şi servitorii devotaţi. Natura umană este aşa” [Arnault, p.157]. Drumul spre libertate îl cunoaşte doar pasărea, căci pasarea este în centrul operei nu numai la Prévert, dar şi „cel mai fabulos dintre personajele lui Grimault. (…) În fiecare clipă a prezenţei sale, Pasărea se afirmă ca simbolul libertăţii în marş” [Arnault, p.164].

Filmele La Bergère et le Ramoneur (Păstoriţa şi Hornarul) şi Le Roi et l’oiseau (Regele şi Pasărea) au ca motiv poveştile lui Andersen, scriitor a cărui creaţie este plină de dragoste, dar şi de tristeţe, care devine un teren ideal pentru versiunea cinematografică a lui Prévert. Filmul La Bergère et le Ramoneur ia Premiul special la Festivalul Internaţional de filme de la Veneţia în a. 1952. Paul Grimault, cel mai important cineast francez al timpului, s-a impus prin activitatea sa în domeniul filmului de animaţie. Format la şcoala desenului publicitar, dă desenului animat francez un profil artistic original, o cultură plastică de o „puritate clasica”, ancorându-l în spiritul european. Astfel, „dovedind, că o autentică cultură plastică poate oferi uneori mai mult decât o serie întreagă de înnoiri de ordin tehnic. Grimault nici nu caricaturizează, nici nu înnoieşte desenul, dar nici nu-şi construieşte personajele cu acel dulce realism al Albei-ca-Zăpada… Farmecul lui sălăşluieşte în simplitatea generatoare de poezie, în crearea unui corespondent al lumii lui Jacques Prévert, cu care de altfel a colaborat” [Ion Barna, p. 456]. Prin scenariile lui Prévert şi filmele lui Paul Grimault îşi păstrează rădăcinile în realitatea cotidiană. Anume, „prin acestea, filmele lui Paul Grimault dau cinematografului de animaţie o dimensiune adultă originală pe care o căutăm zadarnic în majoritatea filmelor de animaţie, care se complac în curiozitatea trăsăturii şi a mişcării şi lasă să le scape marea libertate de expresie ce li se oferă, preferându-i un amuzament intelectual de scurtă durată” [Arnault, p.160].

Capodopera regizorului o constituie Le petit Soldat (Micul soldat), la fel după un poem de al lui Prévert, o creaţie de neuitat, cu mişcări suple, înduioşătoare şi graţioase, o violentă şi tragică condamnare a războiului. Iar, cântecul din film, care se plasează la nivelul mijloacelor de expresie artistice, alături de grafică, culoare, mişcare este prezentat cu orchestra de animale şi muzica de Joseph Kosma.

Scenariile sale fie pentru filmele de ficţiune, fie pentru cele de nonficţiune sau pentru animaţie sunt pline de poezie, iar poeziile sale pline de imagini cinematografice. La fel, metaforele şi simbolurile din poeziile lui Prévert se perindă prin întreaga lui operă: din poezie în imaginile filmice şi invers, din imaginile filmice în poezie, fapt ce individualizează personalitatea poetului şi dramaturgului.

Anume din bogăţia acestui „cinematograf al versurilor” sau „versuri cinematografice” s-a inspirat şi Sergiu Plămădeală. Decis să realizeze un film pe baza poeziilor lui Jacques Prévert, regizorul moldovean explorează mai întâi de toate universul simbolurile şi metaforele operei lui, în care descoperă cele mai diverse aspecte ale vieţii, şi, în mod special, o lume în care glisează destinul nefast, rămas mereu nepăsător şi rece, după cum scria marele nostru clasic, faţă de soarta omului.

Filmul Micul dejun (2001, film care, spre regret, n-a putut să vadă marele ecran din motivul lipsei de mijloace financiare şi până azi a rămas în varianta s-a de lucru – pe două benzi) este lumea lui Prévert în viziunea lui S. Plămădeală sau o istorie de dragoste redată prin prisma operei lui Prévert. De menţionat, că o atât de mare apropiere de universul lui Prévert în animaţia noastră este pentru prima dată. Sunt rare exemple chiar şi în animaţia europeană de o astfel de valorificare a operei unui sau altui scriitor. Am putea să menţionăm ciclul de filme ale cunoscutului regizor rus Andrei Hrjanovski, realizate în baza operei lui A. S. Puşkin. Filmele lui Я к вам лечу воспоминаньем, И с Вами снова я…, Осень reprezintă lumea marelui poet rus prin poeziile sale, pornind de la manuscrisele, schiţele, desenele până la viaţa şi operă marelui poet, toate aduse la o unitate conceptuală. O astfel de încercare au efectuat-o şi cineaştii români, referindu-se la opera lui M. Eminescu.

Astfel, Sergiu Plămădeală, raportându-se la universul poetic al lui Jacques Prévert, supune eroii filmului său Micul dejun la cunoaşterea şi trăirea unor sentimente contradictorii. Şi regizorul moldovean este vădit marcat de pesimismul lui Jacques Prévert, care se face simţit la fel prin simboluri şi metafore cinematografice: trecerea timpului; pentru dragostea trecută utilizează imaginea inimii pietrificate; libertatea – o pasăre închisă în colivie etc. Până la urmă şi sufletul devine o colivie în care sunt închise amintirile, sentimentele, dragostea părăsită şi chiar cuvintele pe care aşa şi nu le mai rosteşte bărbatul (sau nu le găseşte) să le spună fostei iubite…

Imaginile inspirate din metaforele poetice i-au dezlănţuit imaginaţia regizorului spre utilizarea celor mai diverse tehnici. Astfel, pentru prima dată în filmul de animaţie moldovenesc se unesc într-un tot întreg filmul de ficţiune şi fotografia, suprapunându-le strat după strat, cadru după cadru, asigurând prin tehnicile şi procedeele animaţionale sinteza lor, ne explorată până acum în acest fel de nimeni. Filmul valorifică universul poetic al lui Prévert prin prisma pasiunilor, stărilor sufleteşti, amintirilor, regretelor etc., redate prin razele solare ce răzbat zgârcite prin frunzişul auriu al copacilor în plină toamnă; a frunzelor galbene-roşietice ce-şi trăiesc ultimele clipe în zbor, desprinse de ramura-mamă pentru a se dărui pentru totdeauna pământului; a valurilor jucăuşe care-şi mai menţin alura verii, mângâind cu drag malul mării…

Regizorul se pronunţă asupra acestei pelicule experimentale: „Filmul nu este ecranizarea poeziei, nici pe departe. Este re-gândirea ei. Eu tot găseam câte un rând, doua de prin alte poezii care îmi sugerau un tablou, o situaţie, o idee noua – aşa a apărut scenariul. Am mai introdus doua personaje in film, pe lângă EL si EA, a apărut RIVALA pentru care EL o părăseşte pe EA in copilărie. Da, ideea vine din Micul dejun care, amplificată in final, s-a transformat intr-un film despre dragoste, despre trădare, despărţire”.

O simplă istorie – întâlnirea peste ani cu o iubire pierdută. El şi Ea se întâlnesc la o ceaşcă de cafea pentru ca să-şi depene fiecare in tăcere amintirile sale, sentimente demult trăite, dar nu şi trecute în uitare.

Structura filmului s-a definitivat sub influenţa trăirilor interioare prin care trec personajele. Un film cu o structură deschisă, în care metaforele şi simbolurile ascund sensuri şi concepte despre viaţa omului, tendinţa lui spre o dragoste frumoasă, dar şi singurătatea lui. Fiecare cadru în parte vine cu semnificaţii a căror sorginte coboară anume în opera lui Prévert.

În Micul dejun mişcările ritmice ale pendulului orologiului în mixaj pe chipul eroului simbolizează reîntoarcerea în trecut, fiecare nouă mişcare parcă ia din timp, readucând protagonistul în tinereţe, atunci când a avut loc întâlnirea cu iubita. Iar înfiriparea pasiunii între el şi ea, începe pe malul mării, apa căruia scaldă o poartă nu mai puţin simbolică, ca o invitaţie de a intra într-o nouă etapă spirituală. Apelarea la simbolul mării nu e întâmplătoare. „Pentru mistici, marea simbolizează lumea şi inima omenească, în calitate de sălaş al patimilor” [Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, p. 270]. Marea, cunoscută ca simbol al „dinamicii vieţii”: totul se iveşte din mare şi totul se întoarce în ea. E locul zămislirilor, al transformărilor şi al renaşterilor. În acest context, vom aminti că Prévert transferă acţiunea filmului Suflete în ceaţă în oraşul-port Havre, a căror eroi tind spre mare – spre o viaţă nouă.

Şi tot cu această imagine a porţii scăldată de apa mării se epuizează sentimentele celor doi, sentimente care s-au năruit, s-au fărâmiţat în mâinile noii pasiuni. Tot aici se vor renaşte alte sentimente, o altă iubire… Căci, după cum scria însuşi poetul „L’homme sans amour, c’est comme une lanterne sans lumiere….! [Jacques Prévert, Oeuvres completes, p. 9]

Prévert descrie fiecare mişcare a personajului, utilizând unele şi aceleaţi cuvinte sau forme ale verbului, fără a se expune unei tautologii. „Repetările la Prévert formează acea atmosferă poetică irepetabilă, graţie acestor descrieri cotidiene, graţie refrenului – „sans me parle, sans me regarde” – această atmosferă tristă şi apăsătoare domină în poezie. Finalul parcă este predestinat şi determinat – „…et moi j ’ai pris ma tête dans les mains et j ’ai pleuré”. Acest procedeu Prévert îl utilizează pe larg şi în film” [Босенко В., p. 337]. Plămădeală în filmul Micul dejun, parcă l-ar urma pe poet, folosindu-i metoda repetării prin montaj, pentru redarea trăirilor interioare ale eroilor.

Si totuşi, până la urmă opera lui Prévert mai păstrează o rază de lumină, o speranţă la timp frumos, la timpurile bune, când pasărea se va elibera din colivia nedreptăţilor sociale, a suferinţelor, a urii şi duşmăniei, a sentimentelor false şi va cânta…

Analizând întreaga creaţie a lui Jacques Prévert putem conchide că, drumul dintre poezie şi imaginea cinematografică pentru dramaturgul-poet a fost tot atât de firesc, ca şi inevitabil, căci numai în largul ambelor arte destinul său artistic a putut atinge culmile împlinirii creatoare.

(fragment din articolul publicat în Francopolifonia: Valorile francofoniei. Colocviu internaţional. ULIM, Chişinău 21-22 martie 2008, p. 250-260).

Referinţe bibliografice:

  1. Arnault H, Paul Grimault în Caiet de documentare cinematografică, Bucureşti, Arhiva Naţională de Filme, 1969, Nr.7, p. 155-169.
  2. Barna, Ion, Lumea filmului, Bucureşti, Minerva, 1971.
  3. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol. II, Bucureşti, Artemis, 1995.
  4. Prévert, Jacques, Paroles, Paris, Gallimard, 1972.
  5. Prévert, Jacques, Oeuvres complètes, Paris, Gallimard, 2002.
  6. Virmaux, Alain şi Odette, Dicţionar de mişcări literare şi artistice contemporane, Bucureşti, Nemira, 2001.
  7. Бербедер Фридрик, Лучшие книги ХХ века. Последняя опись перед распродажей, Москва, 2006.
  8. Французское киноискусство, Москва, Искусство, 1960.
  9. Лепроон Пьер, Современные французские кинорежиссеры, Москва, Иностранная литература,1960.
  10. Балашова Т. В. Жак Превер în Библиографический указатель. Жак Превер, Москва, Книжная палата, 1989.
  11. Дуларидзе Л., Жак Превер, кинематографист în Жак Превер, Дети райка, Москва, Искусство, 1986.
  12. Босенко Валерий, Жак Превер кинематографист, în Киноведческие записки, Nr. 48, 2000.
  13. Сокольская A., Марсель Карне, Ленинград, Искусство, 1970.

Comentariu de A. Moldovanu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s