Învăţăm de la strămoşi să fim sănătoşi!


În ajunul Zilei Internaţionale a Sănătăţii, 6 aprilie, Biblioteca de Arte „Tudor Arghezi”, a organizat o lecţie publică cu genericul „Învăţăm de la strămoşi să fim sănătoşi. Sfaturi pentru o viaţă echilibrată”. Cu o prelegere interesantă la această temă a venit în fața partenerilor noștri fideli, elevii de la LT ”M. De Cervantes” invitata bibliotecii Natalia gradinaru1Grădinaru, dr. în istorie, cercetător ştiinţific la Institutul Patrimoniului Cultural al AŞM. Scopul lecției  a fost informarea  tinerilor despre necesitatea păstrării şi promovării cunoştinţelor de medicină populară, parte componentă a patrimoniului imaterial al poporului nostru. În această ordine de idei elevii au aflat despre evoluţia medicini pe parcursul veacurilor și despre faptul, că strămoşii au tratat (lecuit) omul în întregime şi nu secvenţial (adică simptomatic), deasemenea au cunoscut cât de definitorie este gândirea pozitivă pentru ceea ce se întâmplă cu corpul, şi că stresul şi depresia sunt principalii cauzatori de boli. S-a vorbit despre importanța cunoașterii metodelor populare de tratament și necesitatea cultivării  deprinderilor de a trăi cât mai sănătos, de a se alimenta cât mai natural şi de a utiliza cât mai puţin resurse sintetice. Toate aceste rezultate se obțin în primul rând prin educație pentru a căpăta noi abilităţi şi competenţe de autosoluţionare a conflictelor interioare şi importanţa comunicării în soluţionarea problemelor de sănătate.

leacuri

Învăţăm de la strămoşi să fim sănătoşi

Natalia Grădinaru, dr. în istorie

Materialul etnografic de teren şi sursele bibliografice relevă faptul că medicina strămoşilor noştri, conţine în structura sa o suprapunere a datelor de magie, religie şi cunoştinţelor empirice de tratare. Simbolul, înrudit cu mitul, cu ritualurile magice şi religioase au format un sincretism cultural, ce a fost nelipsit în obiceiurile medicale populare. Omul sănătos în viziunea populară a fost perceput ca „gras şi roşu” sau „frumos”. Ideea promovată de popor, că frumuseţea este în strânsă interdependenţă cu sănătatea enunţă concluziile medicale actuale, care relevă că orice dereglare a sănătăţii se repercutează şi asupra tenului. În istoria scrierilor medicale se atestă şi altă percepţia asupra sănătăţii şi anume: „ideea de om sănătos pentru popor era omul muncitor, în acelaşi timp iute, mai mult: îndemânatic, adică abil şi priceput, şi cu rost la treabă, pe deasupra cu o activitate care să nu strice celuilalt. A fi om sănătos înseamnă pentru ţăranul nostru a fi om complet şi omenos”. În toate timpurile omul sănătos era considerat omul lipsit de defecte fizice şi psihice, iar idealul de sănătate, relevat a fost atribuit unor personaje folclorice ca Făt-Frumos pentru bărbaţi, şi Ileana-Cosânzeana, pentru femei.

O importanţă majoră pentru sănătate au avut-o condiţiile de trai şi normele igienice. periutaCu toate că nu aveau electricitate şi aprovizionare centralizată cu apă, strămoşii noştri au fost cointeresaţi să aibă condiţii de trai decente şi s-au preocupat de respectarea normelor igienice. Spaţiul pentru locuit fiind comun pentru întreaga familie, a avut impact decisiv asupra menţinerii sănătăţii ei. Călătorii, cărturarii, dar şi cercetătorii care au lăsat notiţe despre locuinţa sătenilor din spaţiul basarabean. Fişele de gospodării întocmite în campaniile monografice din satele basarabene Cornova şi Fundul Moldovei sunt bogate în date despre igiena casei, materialul de construcţie al locuinţelor, posibilităţilor de iluminare şi aerisire a casei, curăţenia efectivă a gospodăriei. Dovadă a respectării măsurilor igienice servesc datele despre amplasarea surselor de apă potabilă, cele referitoare la felul în care se împiedica răspândirea epidemiilor şi nu în ultimul rând celor care relevă că la începutul sec. XX, aproape în fiecare gospodărie existau closete. Chiar dacă adesea prost întreţinute, după părerea etnografilor, ele erau aşezate, la spatele casei, la o distanţă semnificativă de locuinţă şi de sursele de apă.

Alimentaţia tradiţională a contribuit în cea mai mare măsură la menţinerea sănătăţii, la profilaxia şi vindecarea proceselor patologice. usturoi

Ţăranii au întrebuinţat o varietate mare de produse în hrană, combinând alimentele de origine vegetală obţinute din cereale, legume, fructe cu cele de origine animală, stabilind echilibru perfect pentru a nu dăuna sănătăţii. În timpul posturilor, alimentaţia devenea preponderent vegetală, şi era văzută de mulţi autori ca săracă sau incompletă. În scopuri profilactice se consumau aşa numitele plantele culese, precum şi legumele care constituiau principala sursă de nutriţie în hrana de primăvară şi vară sau în zilele de post. Pe lângă efectul profilactic, acestea mai posedă importante calităţi terapeutice, numite fiind alimente-medicament. Cele mai reprezentative din ele au fost usturoiul şi ceapa, şi se utilizau în atât în tratarea bolilor interne, cât şi externe. Dintre produsele de origine animale în calitate de alimente-medicament se întrebuinţau laptele şi brânza. Prin aplicaţii compuse din brânză de vaci şi ceapă/usturoi se tratau foarte multe maladii. Văzută fiind ca parte din om, poporul i-a atribuit hranei o putere extraordinară capabilă să influenţeze sănătatea şi viaţa umană.

Un fapt dovedit este şi rolul terapeutic a portului popular. Valenţe terapeutice ale ansamblului vestimentar popular constau în: naturaleţea materialelor prime din care era confecţionat, croiul tradiţional foarte practic şi comod, ce permitea mişcări nestingherite şi circulaţia liberă a aerului, puterea protectoare a podoabelor şi ornamentelor şi, nu în ultimul rând, culoarea utilizată raţional. Culoarea dominantă a costumului popular era adaptată perfect condiţiilor climaterice a regiunii: pentru timp cald era cea albă, cel din timpul rece, dimpotrivă întrunea mai multe nuanţe întunecate, întru-cât sunt capabile să atragă razele solare. Piesele ce acopereau pielea erau ţesute preponderent din fibre vegetale şi acţionau ca un micromasaj, având puterea presopuncturii, care de asemenea posedă efect terapeutic.

Persoanele ce se ocupau de prevenirea şi tratarea maladiilor, indiferent de metodele practicate şi mijloacele utilizate se numeau doftoroaie, vraci sau descântătoare, babă etc. Doftorii populari erau percepuţi de mentalitatea populară ca personalităţi puternice, capabile să provoace şi să stăpânească anumite procese psihice, ce posedă cunoştinţe despre anatomia umană, plantele de leac şi tehnici multiple de vindecare. În fiecare sat existau 1 sau 2 lecuitorii, care erau onoraţi şi stimaţi de comunitate, uneori prestigiul lor răspândindu-se şi în afara ei. Datorită legăturii imaginative a vracilor cu fiinţele demonice, se evita orice conflict cu ei. Uneori activitatea lor nu se încununa de succes, dar comunitatea nu le atribuia nici o vină.

În Basarabia exista o strictă specializare a lecuitorilor în: vraci, doftoroi (fitoterapeuţii), moaşe şi descântători. În general, hotarele dintre vraci şi vrăjitor în spaţiul cultural rural deseori au fost şterse. Normele ce trebuiau respectate în devenirea lor în calitate de vraci erau următoarele: să fie bătrână sau văduvă (să fie curată), să nu aibă copii mici (se îmbolnăvesc copii), să fie fata nemăritată sau fecior (curăţenia trupească e de leac). Dintre toate categoriile de lecuitori moaşei îi revenea locul cel mai distinct, datorită importanţei sale pentru comunitate. Unele babe ce lecuiau posedau cunoştinţe de bioenergie, fitoterapie, dar aveau şi capacităţi de inducere în hipnoză. Vracii populari, fără studii medicale au fost deseori prevăzători şi experimentaţi în tratamentul bolilor, dotaţi cu energii deosebite, capabili de a intui o legătură nevăzută între corp şi suflet, lecuind nu simptomatic, ci căutând cauza declanşării bolii (o cauză spirituală) în pierderea legăturii cu divinul, cu universul.

Sacroterapia şi descântecul au fost metode prin intermediul cărora se acţiona în scop terapeutic asupra psihicului uman. Ca metodă de tratament, sacroterapia are la bază ideea restabilirii echilibrului corporal prin aderarea la sacru. Sacralitatea, conform mentalităţii populare, conţinea atât manifestările ce au primit consacrare religioasă, cât şi tot ce insufla prestigiu suprem şi nu se putea divulga, atinge etc.

Cea mai importantă metodă de sacroterapie/psihoterapie la care recurgeau oamenii era rugăciunea. Indiferent sub ce formă s-ar practica, rugăciunea a avut la bază comunicarea cu sacralitatea şi conform imaginarului popular avea putere să vindece orice boală.

Alte forme de sacroterapie au fost spovedania, Sfântul Maslul, dezbrăcarea preotului pe bolnavi, postul, serbarea sfinţilor, pelerinajele în locurile sfinte etc. Fiecare formă de sacroterapie are efect psihoterapeutitic asupra omului.

Descântecul este o forma de psihoterapie complexă, cea mai frecvent utilizată în medicina populară, bazată pe terapia cuvântului, dar completată cu elemente de magie, cunoştinţe de medicină şi de reglare a energiilor. Structurile narative din construcţia descântecului se prezintă că rituri primordiale sau povestiri exemplare evocate în scop curativ, iar prezenţa lor în diferite categorii folclorice reflectă fondul comun de valori.

Funcţia descântecului conform mentalităţii populare este readucerea stării de echilibru organismului prin vindecarea bolilor fizice şi sufleteşti, alungarea duhurilor necurate şi desfacerea vrăjilor făcute asupra bolnavului.

Sacralitatea descântatului e amplificată de credinţa iniţială că nu oricine poate să cunoască formula şi practica lui. Eficacitatea descântecului este demonstrată şi din perspectivă ştiinţifică, or, la baza lui au stat, de multe ori, cunoştinţe medicale exacte, dobândite pe cale empirică şi transmise generaţiilor următoare cu atât mai uşor, cu cât ele au fost integrate într-un ritual. Fiind parte componentă a unui ritual sau reprezentându-l, descântecul trebuia practicat în anumite condiţii legate de spaţiu, timp, recuzită, performeri şi respectând anumite reguli de interpretare şi transmitere.

Strămoşii noştri au folosit şi scrisul ca metodă de prevenire şi tratare a bolilor. Această formă terapeutică are la bază acelaşi sincretism cultural complex – magice – mit – elemente de etnoiatrie.

Un text cu scop terapeutic, destul de răspândit pe teritoriul Basarabiei, a fost „Talismanul”. Virtuţile expuse la finalul lui prevăd cazul în care-l va purta „nu va muri de moarte neaşteptată sau năprasnică … şi va fi ferit de toţi cei care vin asupra lui”.

Rugăciunile scrise aveau drept scop îndepărtarea „supărărilor şi a grijilor şi a blestemelor, a farmecelor şi a vrăjilor, şi a tuturor relelor”. În textul adiacent rugăciunii există nişte instrucţiuni în care se spune că, odată copiată, rugăciunea îi va feri pe posesorii textului de boli, epidemii etc., iar omului bolnav se va aplica rugăciunea pe partea dreaptă. Acest ultim îndemn dezvăluie clar sincretismul acestor practici, unde religiosul (rugăciunea) interferează cu magicul prin intermediul unui procedeu numit de Toren magie contagioasă.

„Spălarea unei icoane sau a suprafeţelor scrise şi înghiţirea apei respective reprezentau conform imaginarului popular alte modalităţi de încorporare a cuvintelor sacre, a căror putere binefăcătoare era transferată în acest mod corpului bolnav.

Metodele de terapie prin scris relevă mărturii ale ciocnirii şi convieţuirii unor sisteme culturale diferite şi a unor tradiţii de origini diverse. Acestea continue să trăiască în spaţiul nostru cultural cu o vitalitate extrem de robustă, cea mai frecventă formă utilizată fiind a aşa-ziselor „Scrisori de samcă”.

Un grad înalt de veritabilitate o au remediile vegetale populare, care corespund destinaţiei şi continuă să fie obiecte medicinale. Remediile numite şi panacee, sunt frecvent utilizate actualmente, chiar dacă tehnologia preparării sau administrării lor s-a modificat. Culesul plantelor corespundea unui ritual adevărat, se desfăşura în anumite condiţii stricte şi a fost denumit calendarul recoltării plantelor de leac. Relaţionat sub raport cosmic şi mitic, iar în rezultat perceput ca sacru, era foarte respectat de cunoscători. O caracteristică a acestui calendar consta în sincretismul său cumulat de empirism, magie şi ritual. Plantele erau culese la răsăritul soarelui, pe „muţeşte” şi în secret. Ritualul culegerii avea ca scop transmiterea bunăvoinţei plantelor „îmbunarea lor”, „răscumpărarea cu pâine şi sare”, etc.

În mediile rurale existau şi chirurgi populari, care tratau cu ajutorul intervenţiilor chirurgicale empirice următoarele disfuncţii: arsurile, rănile, muşcăturile, bolile de piele, afecţiunile aparatului locomotor şi osos. Tăierea sub limbă, crestatul în frunte, aplicarea de lipitori, tratarea şi drenajul rănilor; lecuirea arsurilor şi muşcăturilor de animale, scoaterea corpurilor străine din trupul omului etc. fac parte din categoria acestor practici, destul de frecvente în viaţa comunităţilor tradiţionale. O ramură a chirurgiei populare este şi ortopedia tradiţională – tratament medical popular, care consta în trasul şi legatul oaselor.

Tratamentul rănilor constituia cea mai importantă şi cea mai urgentă problemă a chirurgiei populare. Plăgile erau clasificate de popor după diferite criterii şi tratate deosebit. Chirurgii populari au ştiut să trateze şi afecţiuni destul de severe: arsuri de gradul 2 şi 3, muşcături sau sfârtecarea trupului de către animale, oasele frânte, desfigurarea trupului în urma căderilor periculoase şi chiar unele forme uşoare de cancer.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s