Ziua Internaţională a Animaţiei


La 28 octombrie Filiala de Arte „T. Arghezi” a marcat împreună cu alte organisme internaţionale această dată. A fost oraganizată o masă rotundă de discuţii la această temă cu invitaţi speciali, doritori, împreună cu moderatorul dna. Violeta Tipa, care a întreţinut  dialogul prin prestaţii interesante din lumea audiovizualului, căci de curând, după cum am mai informat cititorii noştri, a participat la un forum internaţional al animaţiei, care a vut loc în Japonia în luna august curent. (vezi şi https://biblioart.wordpress.com/2016/09/19/filmul-de-animatiehiroshima-2016/).

Printre invitaţi a fost prezent şi dn ambasador al Japoniei, exelenţa sa Masanobu Yoshi, probabil plăcut surprins de acest act  al nostru, doar ambasada statului Nipon în Chişinău s-a deschis recent, la 7 septembrie. Prezentările şi discuţiile s-au încadrat în genericul Hiroshima – oraşul păcii şi al animaţiei. De ce anume acest oraş? Deoarece Hiroshima se asociază cu anul 1945, când a avut loc acel eveniment tragic, explozia atomică ce a împărţit lumea în două. S-a început era atomică. Japonezii, ca nimeni alţii, au început să-şi schimbe percepţia faţă de lume şi evoluţia ei. Nici odată nu va fi prea mult spus, sau depăşit despre acest eveniment, pe planeta noastră ecoul lui persistă cu intensităţi la cote mari. Iar oraşul nipon, care la acel moment a fost distrus în proporţie de nouăzeci la sută, cuprinde astăzi simboluri pentru toată lumea – Parcul Mememoriei întins pe 12 ha., Focul Veşnic, Muzeul, Mauzoleul… păstrate cu sfinţenie de către locuitorii lui.

De ce anume un oraş al animaţiei? Fiindcă percepţia japonezilor este vizibilă prin şi în expresia filmului în desen animat – anime – care a cunoscut o pereformanţă deosebită după anul 1945.

Punctul final al manifestării a fost înmânarea certificatelor de participare la Festivalul Hiroshima 2016 regizorilor prezenţi – Constantin Bălan pentru filmele Noaptea de Anul Nou şi Ramură de arţar, Larisa Glinca pentru pelicula Paper Dream în cadrul studioului ARTIStudio şi creatorului independent Ghenadie Popescu pentru filmul Râul Răut, 2016. Diplomele au fost pregătite şi expediate în Republica Moldova de către organizatorii Festivalului din Japonia.

La această activitate am primit informaţii considerabile despre cultura altei ţări, departe de noi, dar atât de interesantă şi atrăgătoare, magnifică pentru noi, basarabenii. Avem ce împrumuta de la ei.

În continuare, dragi vizitatori vă propunem o lectură interesantă de dna Violeta Tipa despre animaţia japoneză şi creatorii ei, despre evoluţia acestei arte, despre forme şi tehnici de lucru în domeniu. Nu rataţi această ocazie, e pentru binele nostru să cunoaştem mai mult decât ştim!

HIROSHIMA – oraşul păcii şi al animaţiei.

Ecoul Festivalului Internaţional HIROSHIMA 2016

autor Violeta Tipa

Călătoria în Ţara Soarelui Răsare a fost o călătorie în viitor, într-o lume fascinantă cu specificul său, cu particularităţile şi tradiţiile sale seculare, care sunt păstrate cu multă atenţie. Pentru noi (pentru mine personal) oraşul Hiroshima se asociază, în primul rând, cu bomba atomică. Cele două bombe Little boy şi The Fat n-au fost atât arme distrugătoare, deşi au distrus oraşele în întregime, cât arme psihologice. Groaznica tragedie „a schimbat istoria omenirii, a dat startul erei atomice şi a marcat generaţii întregi de japonezi”…

În anul 1949 Guvernul Japoniei a declarat Hiroshima Oraşul Păcii. La începutul anilor 60 oraşul a fost reconstruit, dar ca amintire a tragediei din 1945 a rămas Domul atomic, care a fost la 160 metri de epicentrul. Clădirea, amplasată pe cealaltă parte a râului Ota, a fost proiectată în 1915 de arhitectul ceh Jan Letzel, într-un stil european. Până la război aici era un centru expoziţional al Palatului de comerţ. Astăzi el face parte din Parcul Memorial, care are o suprafaţă de 12 ha. Hiroshima este vizitat de străini, în primul rând pentru Parcul Memorial al Păcii şi Domul Atomic.

Acest eveniment tragic a fost şi rămâne a fi în atenţia creatorilor de artă şi nu în ultimul rând al regizorilor. Să ne amintim de cunoscutul film Hiroshima mon amur (1959) al lui Alain Resnais după scenariul scriitoarei Marguerite Duras; Ploaia neagră (Black Rain, 1989) în regia lui Shohei Imamura, cunoscut după filmele Legenda despre Narayama (1983) şi Ţiparul (The Eel, 1997) ambele apreciate cu Palm D Or la festivalul de la Cannes; dar şi filmele animatorilor: lungmetrajul Mormântul licuricilor (1988) în regia lui Isao Takahata. Iar, filmul Pica Don (1978) al cuplului Renzo şi Sayoko Kinoshita poate fi calificat ca un documentar animat, care cheamă lumea la pace prin demonstrarea ororilor şi efectelor bombei atomice. Izbucnirea ei de 100 de ori mai puternică decât lumina soarelui a primit numirea de Pica, iar valul care a venit după – Don. Filmul este realizat la hotarele stilului anime şi a plasticii europene.

Numele lui Renzo Kinoshita ţine şi de Festivalul de film de la Hiroshima. Anume el împreună cu soţia sa Sayoko iniţiază în 1985 acest Festival cu genericul Love and Peace ca un omagiu al tragediei din 1945. Astfel devine semnificativ faptul că, anume la Hiroshima se inaugurează Festivalul Internaţional al filmului de animaţie, care pe parcurs s-a impus ca unul de forţă la nivelul celui din Annecy sau Zagreb din Europa şi cel din Ottava Canada. Mascota Festivalului este Lappy un simpatic animăluţ, la fel inventat de Kenzo Kinoshita, de culoare albă cu botişor roşu, ce sugerează culorile steagului japonez. Tot Lappy este numirea ziarului Festivalului unde sunt reflectate evenimentele zilei, interviuri, reportaje, prezentări etc.

Festivalul are loc odată la doi ani şi este susţinut de diverse Ministere: Ministerul Afacerilor externe, Ministerul Afacerilor interne, Ministerul Economiei, de o serie de alte organizaţii, fundaţii, agenţii etc., etc., şi desigur de Prefectura oraşului Hiroshima, iar perfectul oraşului Matsui Kazumi este Prezidentul Festivalului.

Timp de o săptămână Aster Plaza, clădire situată în centru oraşului nu departe de Parcul Memorial al Păcii, a găzduit Festivalul, care a fost foarte bine organizat din toate punctele de vedere. Deschiderea oficială a Festivalului a fost anticipată de mai multe manifestări, precum un marş, concerte, şi desigur deschiderea butoiului cu sake cu ciocănaşe de lemn, un ritual foarte vechi, practicat pentru cele mai semnificative evenimente.

Pentru participanţi şi oaspeţii festivalului, veniţi de peste mări şi ocean, au fost organizate excursii în localităţile Takehara şi Miyajima, care i-au apropiat de cultura tradiţională niponă, de tradiţiile ei. La Takehara, oraş din Prefectura Hiroshima – o zonă istorică conservată, cu clădiri istorice, temple şi mai multe muzee, am fost serviţi cu mâncare tradiţională, sake şi au evoluat două colective, unul de copii cu tobe şi alta de dansatoare, care au interpretat un dans cu crenguţe de sakura (Sakura este numele florii cireşului japonez), care simbolizează în Japonia natura eternă a vieţii.

Popularitatea festivalului o demonstrează numărul mare de solicitări venite pe adresa festivalului. Pentru ediţia a XVI-a au fost propuse 2,248 de filme de animaţie de pe toate continentele – Europa, Asia, Africa, America, Oceania. Comitetul de selecţie, care şi el la fel este internaţional, format din personalităţi reprezentative ale genului din lume în frunte cu ucraineanul Alik Sypulski timp de trei săptămâni au vizionat toate filmele şi au selectat 60 de filme mai reprezentative (din 25 de ţări) care s-ar include şi sub genericul festivalului Love and Peace. Sub auspiciile acestui gen de artă se adună mari maeştri a căror creaţia devine un apel la pace… Acest mesaj este deosebit de important în lumea noastră în care există şi război, şi violenţă, şi agresivitate. Lumea are nevoie de linişte şi pace…

Printre filmele intrate în concurs au fost şi cele semnate de maeştri genului precum, Riho Unt şi Priit Tender, Theodor Ushev cu două filme, Igor Kovaliov, Raoul Servais, Georges Schwizgebel, Paul Driessen, şi niponul Koji Yamamura.

Juriului Internaţional al Festivalului Hiroshima 2016, l-a avut ca Preşedinte de Onoare pe notoriul animator francez Jean-Francois Laguionie, autorul scurtmetrajelor Domnişoara şi violoncelistul (La Demoiselle et le violoncelliste), Pe vâsle peste Atlantic (La Traversée de l’Atlantique à la rame), Arca lui Noe (L’arche de Noé) etc. şi a lungmetragelor Gven, cartea nisipurilor (Gwen, le livre de sable), Tabloul (Le tableau) şi altele.

Juriu Internaţional din care au făcut parte personalităţi cunoscute în lumea filmului de animaţie mondial, precum Regina Pessoa (Portugalia), Christine Panushka (SUA), Willem Thijssen (Regatul Ţărilor de Jos), Lisa Tulin and/or Lasse Persson (Suedia), Taku Furukawa (Japonia), a venit în faţa auditoriului nipon cu câte un program.

Concomitent cu proiecţiile de concurs, include o serie de proiecţii care conturează situaţia genului în lume: Best of the world, Animaţia pentru copii, Animaţia pentru pace, Premiere asiatice şi desigur cele mai multe proiecţii au fost cele ale filmului japonez.

Ediţia Festivalului din anul acestea a marcat şi un centenar al filmului de animaţie japonez prin numeroase proiecţii de filme de scurt şi lung metraj realizate pe parcursul unui veac, a maeştrilor animaţiei nipone: Kenzo Masaoka, Osamu Tezuka, Kihachiro Kawamoto, Renzo şi Sayoko Kinoshita etc. precum şi a creatorilor tineri.

Izvoarele animaţiei japoneze le găsim încă la sfârşitul perioadei Edo, când unui pictori încercau să redea continuitatea mişcării dansurilor orientale, precum în desene lui Hokusai (Katsushika Hokusai), la creaţia căruia fac referire-se inspiră marii animatori ai lumii Iuri Norştein, Ion Popescu-Gopo, Ion Truică etc. Dar cu adevărat de animaţie s-au interesat la începutul sec. al XX-lea, când s-au început experimentele cu animaţia (astfel de experimente au fost efectuate în Franţa, Germania, Rusia, SUA).

Primul anime este considerat cel creat în 1917 (2 min.) despre un samurai care îşi testează sabia, aceasta este considerată şi data naşterii animaţiei japoneze. Primele filme au fost create sub influenţa filmelor din occident (erau desene cu creta pe tabla neagră, precum desena şi americanul James Stuart Blackton). Mai târziu a fost descoperit pelicula Cum racul s-a răzbunat pe maimuţă creat în 1916. De obicei animatorii utilizau subiectele americane (comicsurile americane, copiindu-l pe Motanul Felix al lui Pat Sullivan) sau ecranizau poveştile tradiţionale chineze sau japoneze, desenându-le în stilul tradiţional al graficii japoneze, dar şi în stil european. Din prima generaţie de animatori fac parte: Seitaro Kitayama (1888-1945) pictor acuarelist, care se interesează de arta occidentală, creând reclamă, generice pentru filmele cu actori, filme didactice pentru şcoli… Deschide primul studio de animaţie; Oten Shimokawa (1892-1973) pictor, considerat un pionier al animeu-lui.

A doua generaţie de animatori, le era dificil să concureze cu animaţia străină. În special cu producţia lui Walt Disney, care avea o influenţă mare asupra spectatorilor, dar şi a producătorilor. În anii 30 se practică tehnica marionetei plate (a figurilor decupate), căci celuloidul era foarte scumpă. Posibilităţile limitate ale acestei tehnici erau utilizate în favoarea animatorilor, care încercau să ridice nivelul până la cele străine. Animaţia şi-a găsit nişa, lucrând pentru învăţământ, politică şi sfera industrială. Printre novatorii din generaţia a doua se evidenţiază Sanae Yamamoto (1898-1981), care în 1921 a creat un scut metraj Muntele pe care erau lăsaţi să moară bătrânii, unul dintre cele mai vechi filme japoneze.

Tot în anii 30 începe treptat să se schimbe conţinutul şi scopul animaţiei (perioada când Japonia îşi întărea agresivitatea sa imperială). Filmele devin mai conservative. Sub influenţa culturii de masă venită din occident se forma cultura în perioada liberalizării. Apăreau tot mai multe persoane care doreau să-şi afirme propria identitate culturală, specificul şi setul de valori. Filmele tind să promoveze eroismul luptătorilor din legendele naţionale.

În aceeaşi perioadă, administraţia a început să promoveze naţionalismul cultural, care a dus la cenzură drastică şi controlul mass-media. Legea despre cinematografie din 1929 a pus accentul, în primul rând, pe filmul documentar şi cel didactic. După intrarea armatelor japoneze în China (în 1937) au apărut numeroase anime-uri la comanda militară cu un conţinut propagandistic. Animaţia era utilizată ca instrument pentru propagandă şi realizarea politicii de expansiune culturală. Animaţia pe tematică militară era rece şi agresivă. Unul dintre puţinele filme care au reuşit să-şi păstreze iconografia niponă a fost Sakura – Spring Fantasy (1946) regia Masaoki.

Fondatorul genului anime (denumirea provine de la cele două cuvinte manga şi animation)este considerat Osamu Tezuka (1928-1989), un desenator de manga, creatorul primului personaj anime – Astroboy. Tezuka este echivalat cu Walt Disney, de la care a preluat ochii mari pentru transmiterea emoţiilor. Osamu Tezuka a stat la baza industriei animației japoneze, apoi si-a îndreptat atenţia şi în direcţia animaţiei independente, creând 13 filme de scurt metraj, care s-au bucurat de popularitate. Cel mai cunoscut film al său Jamping (1983, Săritorul) a impresionat critica prin viziunea autorului de a privi lumea prin prisma unei persoane care sare… Pe parcursul vieţii a creat peste 500 de manga, fiind apreciat ca Zeul manga.

Printre cele mai importante figuri în istoria animaţiei japoneze, care a stat la începuturile animaţiei independente este Yoji Kuri (1928). Pictor de manga, la începutul anilor 60 îşi începe activitatea în domeniul animaţiei cu Fantezie poştală, un experiment pe tema mărcilor poştale. Cea mai semnificativă lucrare este considerată Love (1963), create sub influenţa şcolii din Zagreb. Stil minimalist, o grafică geometrică, istorie comică – elemente caracteristice filmului european. Specificul japonez răzbate prin detalii: sunetul este deosebit, cea mai mare pateu a acţiunilor se petrec în linişte, dar cu exclamaţiile femeii Ai!.

Între anii 1969-1981 Yoji Kuri a creat cca 40 de scurt metraje de animaţie. Filmele sale la fel ca şi manga se caracterizează şi prin stilul very black comedy cu situaţii ireale, adeseori obscene şi tulburătoare. El este, de asemenea, cunoscut în Japonia pentru benzile sale desenate, o colecție care ia adus din 1958 Manga Bungeishunjū Award. În cadrul festivalului a prezentat şi expoziţia sa de manga precum şi cartea Crazy manga.

În anii 90 când se produceau mii de seriale de anime şi înflorea studioul Ghibli, unde Hayao Miyazaki crea irepetabilele anime de lung metraj, animaţia independentă trăieşte un declin. Apariţia Festivalului de la Hiroshima vine în susţinerea creatorilor independenţi, dar şi o provocare la crearea filmelor. La prima ediţie a Festivalului printre sutele de spectatori a fost şi un tânăr, a cărui nume avea să-l cunoască lumea întreagă. Fiind la proiecţiile filmelor lui Iurie Norştein şi al regizorului indiano-canadian Ishin Parel, rămâne profund impresionat de cele văzute şi decide să se dedice animaţiei. Tocmai atunci îşi începe activitatea sa Koji Yamamura. Cariera şi-o începe la TV, iar paralel lucra la filmul Capul-munte, care produce o revoluţie în filmul japonez şi aduce o nominalizare la Oscar. Este pentru prima dată în istoria când se nominalizează un film asiatic.

Un alt creator independent de animaţie – Kihachiro Kawamoto (1925-2010) – regizor şi scenarist, creator de păpuşi. De timpuriu se ocupă de crearea păpuşilor. Filmele lui Jiry Trnka îl impresionează mult încât îl face să se intereseze de animaţia cu păpuşi. În 1963 merge la Praga pentru a studia animaţia lui Trnka, care-l susţine şi-l îndeamnă să se axeze pe bogata tradiţie culturală niponă. Templul Dojoji (1976) este bazat pe o legendă veche din sec. al XVIII-lea, care povesteşte despre marea dragoste a unei tinere faţă de un preot budist. Filmele lui Kawamoto au avut un mare succes, fiind apreciate cu premii la numeroase festivaluri de film. A creat şi filme de lungmetraj, printre care cel mai cunoscut este The Book of the Dead (Cartea morţilor, 2005).

Interes a prezentat şi proiectul său Winter Days (Zile de iarnă, 2003) bazat pe opera poetului Basho. Pentru crearea acestui film a invitat 35 de regizori în special japonezi, dar au participat şi din SU, Belgia (Raoul Servais) şi Rusia (Iurie Norştein, Alexandr Petrov). Structurat în 36 de episoade, fiecare prezentând o ecranizare a ciclului de poezii Zile de iarnă (scris în 1684) a lui Basho în forma poetică Haiku. Fiecare regizor a venit cu viziunea sa, dar şi cu tehnica – desenul tradiţional, animaţia în volum, păpuşi, plastilină, calculator, ecranul cu ace, pictura sub aparat etc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s