235 ani de la naşterea lui Barbu Lăutaru


скачанные файлы17 decembrie  este considerată ziua de naştere a a lui Barbu Lăutaru. Este un nume legendar în mişcarea muzicală românească. Această figură a luat proporţii mai cu seamă prin contribuţia lui Vasile Alecsandri, imortalizând-ul în canţoneta Barbu Lăutarul şi a lui Matei Millo prin calitatea lui de director de scenă, autor dramatic român, care a cultivat în teatrul românesc interpretarea realistă, reacționând împotriva stilului declamator. Pe Barbu Lăutaru îl vedea ca un artist adevărat. Despre acest  nume se cunoaşte că a condus breasla lăutarilor din Moldova (un staroste al scripcarilor între anii 1804-1839). A  cules şi compus cântece de voie bună şi petrecere, fiind acompaniat de un taraf. A fondat stilul acestui fel de muzică, bazat pe melodiile populare româneşti, influenţă slavă şi cea otomană. (https://bibliomusic.wordpress.com/2013/08/21/barbu-lautaru-vasile-cantaret-cobzar-si-viorist/). Sunt cunoscute de asemenea şi unele date biografice din studiile lui M. Poşculencu în „Istoria muzicii la români”.

Cine erau şi cum au apărut lăutarii? Din dicţionarele de termeni muzicali aflăm următoarele.

Lăutar – muzicant (semi-)profesionist, neavând totuşi statutul unui muzician cult. Cu timpul lăutarul posedă unele cunoştinţe de scris-citit muzical sau de armonie. În limba română termenul  a fost raportat la numele învechit, de origine orientală „alăută”, un instrument timpuriu, care este înrudit cu termenul de origine germană din perioada modernă „Lăută”, prin care este desemnată vioara (a nu se cufunda timpurile!).

În principatele româneşti lăutarii în mare parte erau recrutaţi din populaţia de romi şi numai un mic număr erau din ţărani. Ca robi ai domnului, boerilor sau mănăstirilor, ţiganii lăutari erau cei mai scumpi în diferitele tranzacţii. Se organizau ca meseriaşi în organizaţii mai curând de tipul isnafurilor (esnaf) turceşti şi nu de tipul celor occidentale, care oarecum, întruneau muzicanţi, aflaţi la  marginea societăţii, indiferent de provenienţa etnică, find un fel de menestreli. Lăutarii sunt în primul rând instrumentişti care cîntă la violoncel, contrabas, ţambal, cobză, nai, fluier ca instrumente tradiţionale, dar şi la clavecin, saxofon, taragot, trompetă, acordeon etc. ca instrumente noi sau mai nou însuşite şi alcătuiesc tarafuri; sunt mai rar solişti vocali consacraţi. În privinţa repertoriului lăutarii vehiculează atât folclorul sătesc cât şi cel orăşenesc, cel din urmă, executat într-o manieră adesea „folclorizantă”, provenind în ordine cronologică, din cântecul de lume – greco-turco-perso-arab, sec. 17-19, romanţă rusească, ungurească şi naţională, dansurile de salon ş.a. Lăutarii sunt conservatori şi până la o anumită limită îndeplinesc un rol pozitiv în păstrarea tradiţiei. Dar de la un timp (de la Bartok încoace) lăutarii au fost consideraţi ca un factor dezintegrator al autenticităţii folclorului sătesc. Până la stabilirea principiilor folcloristicii moderne, repertoriul lăutarilor a constituit totuşi mica sursă a culegerilor realizate până în primul deceniu al sec. 20, iar melodiile lor, negreşit orăşeneşti, considerate „naţionale”, au fost în aceeaşi vreme, singurele cunoscute de către compozitorii români şi incluse în lucrările lor.

Surse:

Enciclopedia identităţii româneşti. Personalităţi. – Buc., 2011

Dicţionar de termeni muzicali. – Buc., 1984

https://bibliomusic.wordpress.com/2013/08/21/barbu-lautaru-vasile-cantaret-cobzar-si-viorist/

Selecţie de A. Moldovanu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s