Teatru de competenţă


Comentariu la cartea „Stilul. Teatrul. Clasică”

de Elfrida Koroliov, doctor în studiul artelor

Orice apariţie editorială despre teatru, în penuria actuală de critică teatrală profesională, bucură. Cu atît mai mult că tema abordată e tratată în bună cunoştinţă de cauză. Mă refer la cartea dnei Elfrida Koroliov, doctor în studiul artelor, „Stilul. Teatrul. Clasică” (în lb. rusă), editată pe cont propriu, într-un tiraj doar de 300 exemplare. Şi poate aş fi trecut cu vederea ultimul fapt, dar ştiu că autoarea, angajată a Institutului Moştenire Culturală al AŞ din RM, defel bogată, si-a scris şi editat cartea pe cont propriu din mult ataşament faţă de teatru cărui i s-a consacrat de o viaţă. Aceeaşi dragoste de frumos şi-a manifestat-o şi în designuc editorial al cărţii: pe coperta alb-mov nuanţat – titlul, plasat în scăricică pe stînga, pe dreapta – fotografia balerinei Maria Tallioni, despre care Fiodor Koni, critic teatral şi editor rus, scria cu ocazia turneului actriţei din 1837-1842 în Rusia: „ai impresia că-i întruchiparea gîndului poetic sau e chiar copilul poetului transpus în iluzia vizibilă a imaginaţiei…, în toate mişcările, gesturile, jocul balerinei nici pomeneală de efort sau artă seacă, doar pămîntul îi este punct de sprijin, stihia adevărată fiindu-i văzduhul”. Într-un cuvînt, aspectul editorial al cărţii e deasemenea clasic, iar frumuseţea lui suscită emoţii şi îndemn la lectură.

Cartea se constituie din trei compartimente:

1 – o amplă incursiune în teoria stilisticii de la apariţia noţiunii de STYLUS în latină şi STYLOS în elină (beţişorul cu care în antichitate se scria pe placa ceruită), deci, de la arta antichtăţii pînă în cea a zilelor noastre;

2 – se referă la specificul baletului clasic în expresia lui canonică cu categoria-i istorică şi evoluţiile în timp;

3 – conţine caracteristicile spectacolelor teatrale, realizate în baza dramaturgiei clasice, a trei regizori din actualitatea imediată.

Noţiunea de STIL în varietatea definiţiilor e un sistem comun al mijloacelor şi metodelor de realizare artistică, condiţionate de unitatea conţinutilui ideatic în arealul şi timpul său istoric. Cu multă nobleţe, dar şi cu o asiduitate studenţească de invidiat autoarea conspectează, fortificînd cu citate impunătoare, o bogată informaţie despre ştiinţa stilistică, mult folositoare la iniţierea în noţiune, însă fără noi judecăţi evolutive a noţiunii. Se cunosc aşa noţiuni stilistice: stilul epocii, genului, individual, literar, al vorbirii,… Precum înţelegem, stilul artistic este înseşi opera de artă cu tot specificul ei de forme şi conţinut, exprimate prin individualitatea creatorului, existent într-un timp concret. Teatrul sintetic, muzical-ritmizat(corul, mişcarea, ritmul, textul poetic) evoluiază în teatrul de operă, teatrul dramatic şi foarte tîrziu în balet,deaceea autoarea a considerat propice să urmărească în Întroducere dezvoltarea artei eline, romane, religioase(misteriile), renascentine, secol în care artele cunosc o dezvoltare nemaipomenită şi omul ca element social-istoric se eliberează de dominaţia religiei. La palate se dezvoltă arta dansului, numită mai tîrziu balet. Barocul armonizează muzica şi drama social-umană. Absolutismul monarhic aduce clasicizmul cu teatrul artei înalte, fiind urmat de romantism cu o amplă dezvoltare a dramei, operei şi baletului.Începînd cu sec. 19 arta, în genere, găzduieşte realizmul în varietatea lui formală: realizm fantastic, iluminist, mitologic, simbolic, critic,…Intuiţia delicată a exegetei n-a trădat-o nici aici – domnia sa mai pe îndelete se opreşte la evoluţia teatrului francez, a muzicii italiene şi baletului rusesc.

Fireşe, dna Koroliov, ca balerină, cunoscînd această artă scenică chiar din inima ei, nu poate evita analiza baletului moldovenesc, născut la 1957 în aria baletului sovietic şi dezvoltîndu-se în stilul clasic al teatrului academic rus. Cu regret, analiza baletului moldovenesc o efectuiază cam schematic şi preponderent critic. Spectacolele Teatrului de Operă şi Balet Maria Bieşu sînt cele montate de maestrul M. Gaziev care le-a adus la Chişinău de pe scena Teatrului S. M. Kirov (azi Mariinskii), de rînd cu Spărgătorul de nuci, spectacol original, montat de Iu. Grigorovici iniţial la Bolşoi. Cu mici excepţii acel repertoriu se joacă şi azi. Apreciere merită munca autoarei de a anticipa prezentarea spectacolelor Teatrului Liric Moldovenesc cu iniţierea  în evoluţia baletului de la izvoare, inclusiv cel francez, pînă în ultimul deceniu al sec. 21. Trecînd din veac în veac, dintr-o ţară în alta, de la un autor al montării la altul, cînd unul împrumută coreografia, altul o schimbă după muzică sau o reface, nu mai avem a face cu forma canonică a operei coreografice, ci doar cu stilizări şi restilizări epocale, individuale, cu varietăţi, selecţii parţiale, specifice altor timpuri, altor individualităţi creatoare. Deci, constituit într-o epocă istorică concretă, stilul nu este ceva de cremene. Orice artist şi orice operă artistică obligatoriu, dacă e cu adevărat artistică, aduce ceva nou prin sine, contrbuind astfel la explicarea scimbărilor sociale care au şi sugerat, la rîndul lor, noul formelor artistice ce fac, cum spuneam, mai penetrabilă epoca istorică. Cu intenţii bune autoarea poposeşte, separat, la opt spectacole de balet ale Teatrului Liric Moldovenesc, oferind fiecărui un preambul istoric foarte benefic cititorului neiniţiat, dar prea în detaliu parcurgînd schimbările evolutive cînd perdant, cînd în cîştig. Cu regret, rezultatul e mai puţin fericit. Neadecvat, considerăm, e utilizată noţiunea de STIL cu sens de particularitate, de specific, de caracteristic, mijloace şi procedee, norme sau elemente ale stilului. Şi-apoi acordînd deosebită atenţie istoricului spectacolelor Precauţie zădarnică, Silfida, Jizelli, Coppelia, Don Chijote, Frumoasa adormită , Spărgătorul de nuci şi Lacul Lebedelor, autoarea trece foarte fugitiv peste variantele teatrului moldovenesc. Chiar dacă aceste spectacole în mare parte sunt lipsite de originalitate, un anumit specific de materializare în scenă obligatoriu îl au. Şi dacă nu putem vorbi despre careva specific naţional, o atmosferă locală totuşi persistă, nemaivorbind despre stilistica artei sec. 20 şi despre specificul comun trupei de balet, inclusiv nuanţele individuale ale montărilor. Despre aceasta, precum şi despre anumite pierderi, dar şi inovaţii artistice ale spectacolelor pe parcursul deceniilor dna Koroliov a evitat să se pronnţe la modul concret, lăsînd cititorul cu impresia că baletul moldovenesc e la pămînt, fără speranţă de a se ridica. Un argument paralel: dacă autoarea  ar fi analizat mai explicit stilul şi componenţele baletului, inclusiv cel moldovenesc, n-ar fi fost întrebată dacă în prezent pot fi create spectacole canonice. Da, pot. În orice timp, dar conform specificului înalt al zilei şi talentului de aur al creatorului.

În fine, compartimentul al trei-lea ne conduce la teatrul dramatic, din care dna Koroliov abordează spectacolele regizorilor Sandu Vasilache, Petru Vutcarău şi Sandu Grecu, doar acele spectacole ce-au fost realizate în baza dramaturgiei clasice, sau pur şi simplu doar nominal legate de dramaturgia clasică. Apoi domnia sa greşit crede că dramaturgia clasică, ca şi altă dramaturgie, poate implica regizorului obligaţii stilistice, ducîndu-ne şi pe noi în eroare. Cum am mai spus, regizorul în teatrul dramatic e stăpînul deplin al spectacolului scenic: el îşi selectează din cele oferite de dramaturg ideile ce-l preocupă şi decide asupra mijloacelor şi caracterelor personajelor. Voluntarismul autoarei a lipsit-o de posibilitatea judecăţilor ample şi veridice despre regizorii preferaţi. Cu certitudine pot afirma că dna Koroliov este o spectatoare pe cît de atentă, pe atît de sensibilă la tot ce se petrece în scenă. Domnia sa are perfectă dreptate afirmînd că fiecare din regizorii vizaţi sînt personalităţi creatoate afirmate, fiecare cu talentul şi individualitatea sa. Comentariul criticului porneşte, calapodic, de la biografiile mitizate ale regizorilor, trece la repovestirea fabulei scenice ale spectacolelor, cu lungi citări din textele dramatice şi uşoare analize estetice. Spectacolul dlui S. Vasilache Legături primejdioase în baza excelentei dramatizări de dl C. Cheianu a romanului cu acelaşi titlu de Ch. Laclos (1782) a fost şi rămîne o mare reuşită a regizorului şi actorilor, şi nu o mai mică revelaţie pentru spectatori. Scenografia, vestimentaţia, muzica, coreografia, simbolica, gestica, contopite într-o unitate estetică organică e argument forte că spectacolul psihologic e lucrat în stil clasic (şi romancierul ţine de finele clasicismului), cu anumite inovaţii ce  se înscriu perfect în aşa-zisul stil al teatrului dramatic. Exegeta, dusă în eroare de dinamica mizanscenelor scurte şi compacte ale spectacolului consideră că stilul dlui Vasilache e cinematografic. Dar se ştie că cinematografia e o stihie naturală, firească, adevărată, pe cînd teatrul e trăirea liberă a actorului, pe măsura talentului său, în personaj. Toate trei spectacle vasilacheiene: Legături primejdioase, Hamlet şi Anna Karenina sînt spectacole de teatru dramatic, chiar de atestă careva elemente din arsenalul artistic al modernismului. De altfel, dl Vasilache are un spectacol ce s-ar putea spune că ţine de estetica modernismului. Acesta e Amorul dănţuie… la Naţional, dar şi el e evident regizoral şi încă cu un manager minunat în ale artei, ...pentru că niciodată maşinăria nu se poate compara cu individul viu, precum privighetoarea de plastic nu-l va substitui în cîntate pe cel viu.

Dl Petru Vutcarău e vizat cu spectacolele Revizorul, Chiriţa în provincie şi Visul unei nopţi de vară, diverse ca tematică, mesaj, mijloace de realizare – toate ele poartă acelaşi stil vutcareuian ce putea fi prevăzut încă în spectacolele de debut, spectacole realizate în teatrul Luceafărul: În aşteptarea lui Godo, La Veneţia e cu totul altfel, Rinocerii. E un teatru novator, deschizător de drumuri în estetica de profil, în depistarea multitudinei mijloacelor artistice, de împlinire şi fortificare a cuvîntului scenic, rămînînd în aria căutărilor artei moderne şi evident purtînd amprenta regizorală a dlui P. Vutcarău. Succesele spectacolelor vutcareuiene nu depind de dramaturgia clasică abordată, ci de tema, temele şi mesajul regizoral depistate în textul dramatic şi realizate total prin jocul firesc, inspirat, prin improvizaţiile bine şlefuite şi adecvate sarcinei regizorale. Actorii dlui Vutcarău ştiu perfect a pune accentele necesare, a modula vocile, a cizela gesturile. Estetica dlui Vutcarău nu-i permite ruptura cu tradiţia, nici ignorarea textului dramatic. Cu conştiinţa clară a scopului urmărit, cu mijloace înnoite regizorul obţine opere noi, de înaltă valoare artistică.

Referitor la dl Sandu Grecu, pentru domnia sa dramaturgia clasică (antică) e doar motiv de adresare în baza cărei îşi ţese propria pînză literară, la prelucrarea scenică a cărei încurajează libertăţili improvizaţionale, dumnealui fiind un manager foarte talentat al găselniţelor scenice

În concluzie. Regretăm că dna E. Koroliov n-a efectuat o analiză estetică a spectacolelor de balet şi dramă, limitîndu-se la o frumoasă reproducere a fabulelor lor. Deşi istoricul creării spectacolelor şi varietăţilor lor de la o epocă la alta, de la un creator la alrul constituie o preţioasă informaţie pentru cititor, toată exegeza conţinută în ediţie volitiv e ţinută sub noţiunile de modernism şi postmodernism. Noţiuni pe care autoarea nici n-a catadixit să ne spună cum le înţelege personal. Explicaţie cu atît mai necesară pentru clarificare în actualitate, cînd mulţi neaveniţi îşi ascund sub aceste noţiuni semidoctrismul. Analizînd opera a trei regizori ai teatrului dramitic dna Koroliov ar fi putut defini ce au comun şi ce-i individualizează pe aceşti artişti şi prin caracteristicile evidenţiate ar fi ajuns la explicaţia unor particularităţi ale modernismului şi postmodernismului estetic. Căci cel social numără două secole pline. Am fi avut şi un tablou clar al noţiunii de stil, dar şi al particularităţilor stilistice, ce se referă doar la părţi ale noţiunii complexe de stil.

Ediţia „Stilul. Teatrul. Clasică”(în l.rusă) conţine un supliment apreciabil de fotografii din timpuri, o bibliografie serioasă, ba chiar şi o listă a membrilor colectivelor a patru teatre. E o carte ce i-a solicitat dnei E.Koroliov efort, e scrisă cu dragoste, cititorul urmează s-o citească cu recunoştinţă.

Elena Maţievschi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s