Scriitorul şi cineastul Dumitru Olărescu


Stimaţi utilizatori! Vă propunem să faceţi cunoştinţă cu Dumitru Olărescu, maestru în arte, cineast, profesor la Academia de Muzică, Teatru, şi Arte Plastice. Maestru a împlinit recent 65 de ani. Îl felicităm cu această ocazie prin intermediul blogului nostru, dorindu-i multe succese în munca de creaţie.

Născut: 14 Aprilie 1947 , satul Gura-Galbenei, Cimişlia

Date biografice:

Lucrează la studioul „Moldova-film” din 1969. Din 1986 este directorul artistic al Studioului de filme documentare „Viata”. Este profesor, conf. doctor la AMTAP, colaborator la Institutul de Istorie a Artelor al Academiei de Stiinte a Republicii Moldova. Debutul în scenaristică  datează din 1972. Face parte din membrii Uniunii Cineastilor din Republica Moldova, este autor de monografii şi studii multiple  despre filmul nonficţiune. S-a remarcat prin actualitatea şi dramaturgia subiectelor documentare.

Studii: Universitatea de stat din Chişinau (1964-1969), facultatea de  filologie. Doctor in studiul artelor.

Filmografie:

Avut-am pământ…, 1988

Ce te legeni, codrule, 1986

Premii şi diplome:

Plugarii — Diplomă Pentru o rezolvare inedită a temei, Festivalul unional al filmelor televizate, Vladivostok, 1974;

Pulsul timpului — Premiul special al juriului Pentru rezolvarea originală a temei, Festivalul unional al filmului, Chişinău, 1975;

Premiul Naţional, 1990;

Maestru in arta, 1991;

Ordinul Gloria Muncii, 1997.

Ziarista Elena Maţievschi, voluntar al Bibliotecii de Arte „Tudor Arghezi” a pregătit un material informativ despre viaţa de creaţie a maiestrului.

TALENT plus trudă a sufletului şi minţii

L-am cunoscut acum 30 de ani. Tînăr cineast, dar deja personalitate umană şi profesională integră. Deja-şi avea stilul său, sobru, reacţia fără grabă, judicioasă, judecăţi deasemenea pline şi echilibrate. Şi deja semnase suficient de multe scenarii pentru filmul de nonficţiune, filme turnate în colaborare cu regizori şi operatori tot atât de tineri, tot atât de înzestraţi, tot atât de ataşaţi creaţiei şi interesaţi de căutări şi realizări a noi forme, a noi modalităţi de expresie artistică a esenţelor documentarului.M-a uimit şi i-am apreciat, precum i-o preţuiesc şi astăzi, capacitatea de muncă, deschiderea sinceră către spectatorul său pentru o autocunoaştere a creatorului din sine. Aşa era la 1980 dl Dumitru Olărescu, protagonistul materialului prezent, scenarist care avea la activul său cinematografic filme de nonficţiune, lucrări ce depăşise cronica seacă de fotografie fadă a realităţii mult ideologizată politic. Depăşise şi documentarul fără o dramaturgie cât de simplă, fără omul zvâcnind a viaţă, fără problemele sociale ale timpului, fără careva influienţe pozitive asupra societăţii. Şi principalul, filmul de nonficţiune se eliberase întrucâtva de dependenţa comenzilor oficiale, precizând aici că dl D. Olărescu n- a acceptat nici o singură comandă oficială pe tot parcursul activităţii sale la Studioul „Moldova- film”. Astăzi dl D.Olărescu e savant apreciat, doctor în studiul artei cinematografice, autor al câtorva monografii şi a zeci de studii de profil, colaborează cu specialişti din multe ţări ale lumii, este publicat în revistele de specialitate ale New-York -ului, Budapestei, Beijing-ului, Bucureşti-ului, ba mai deţine şi premii internaţionale, precum şi Premiul Naţional,e Maestru Emerit în Artă. Preferă să muncească, să se bucure de rezultate, de zilele pline, încât şi azi semnez cele intuite de mine în anii 80 ai secolului trecut, cerând iertare că mă citez, dar o fac de dragul adevărului că individualitatea bogată a dlui D. Olărescu nu numai n-a sărăcit, ci dimpotrivă a crescut, s-a fortificat: „…ţin să menţionez farmecul pur omenesc, alături de harul creator al lui D.Olărescu. Bărbatul acesta tânăr şi cărunt (astăzi e si mai cărunt –n.n.) ştie şi-i place să muncească gospodăreşte, ordonat cu înţelegerea cumpătată a lucrurilor. Are un fel al său, rar şi scump, de-a auzi din interior, cu sufletul interlocutorului. De unde şi reacţia-i sinceră, argumentată, luminată de multă cumsecădenie. Nu sintem prieteni,n-am stat la cafele, bănuiesc că avem concepţii ideologice diferite, ar putea să-mi displacă o presupusă îndărătnicie. Dar îi port o veche şi cordială simpatie pentru onestitatea în care trăieşte, pentru zbuciumul de a sesiza,vizionar uneori, probleme majore ale existenţei social-umane, a isca noi idei artistice şi forme de expresie”.

Revenind la anii 1980, constatăm că filmul de nonficţiune a cunoscut un deceniu de explozie artistică, de plinătate a ideilor, de interes faţă de om şi problemele lui. Faptul a avut motive: în activitatea Studioului se implicase cu scenarii scriitorii care variase tematica, structurase dramaturgia, sporise calitatea artistică, se înmulţise genurile, speciile documentarului.Mă refer la scriitorii cu nume în literatură V.Vasilache, E.Loteanu, Gh. Malarciuc, A.Busuioc. Cu succes în mare varietate literară, regizorală, imagistică era realizat documentarul-portret ( al personalităţilor, comunităţilor, colectivelor de muncă şi artistice), atestînd şi valori artistice. În aria filmică activau şi tinerii absolvenţi ai facultăţilor de regie, scenaristică, operatori: dnii Mircea Chistruga, Vlad Druc –regizori, Pavel Balan, Iulian Florea, Ion Bolboceanu, Andrei Calaşnicov – operatori, azi artişti împliniţi şi înalt apreciaţi. Întorşi la baştină, încercau să depolitizeze documentarul, adresându-se specificului etnonaţional al vieţii, al tradiţiilor seculare şi creştineşti. Se implicau în arta filmului nonficţiune şi maeştrii de la secţia filmului ficţiune, ca Anatol Codru, Vlad Ioviţă, Iacob Burghiu, Emil loteanu. Astfel apar filmele de succes „Fîntîna”, „Piatră, piatră..”, „Nunta”, „Malanca”, „Măria sa Hora”, „Ştefan cel Mare”, „Mihail Grecu”, …Însăşi titlurile filmelor sânt deja nişte simboluri, nişte metafore creatoare de mitologie ce leagă spiritul etnonaţional de cel universal cosmic, leagă timpul concret de cel mitic. Portretele personalităţilor moldave, pe lângă informaţia cognitivă despre conaţionalii noştri în bună parte necunoscuţi în viaţa şi istora naţională, mai prezentau şi caractere vii, ale căror însuşiri şi fapte emoţionau prin conţinutul organic topit în imagini, ritmuri, unghiuri, viziuni. De exemplu, filmele lui Anatol Codru „Alexandru Plămădeală”, „Arhitectul Şciusev”, „Dimitrie Cantemir”. Dar multe din filmele de valoare se pierdeau în avalanşa nonvalorilor ideatice şi artistice ce răspundeau la apelul partiinic „de a ridica nivelul ideologic al maselor”, ignorîndu-se tematică vitală, plinătatea caracterelor, limbajul expresiv, bogăţia modalităţilor artistice.

În decembrie 1964 avuse loc Plenara a treea a Cineaştilor din Moldova, s-au vorbit multe, au vorbit şi lucruri utile, răspunzând problemelor zilei: familia, raporturile copii-părinţi, femeea în societate, intelectualii, în particular cei de la sate, în viaţa publică. Dar se ştie, că de la vorbă până la faptă mai sînt şi nişte „înger” cu propriul interes. Şi nu s-a vorbit la plenară că „odată cu apariţia documentarului imediat a început şi ideologizarea lui, adică susţinerea prin film a tuturor manifestărilor politice, nu întotdeauna înţelese corect de executori. Mai rămânea încă simţită absenţa cadrelor naţionale, precum şi modesta experienţă a cadrelor de cineaşti veniţi la Studiou din toate colţurile URSS şi care în scurt timp devenise foarte prolifici (cantitativ)”. D.Olărescu, ”Filmul la răscruce de veacuri”, Ch., 2008, pag.34. Tocmai în acest deceniu, la 1969, îsi făcuse debutul său şi dl D.Olărescu în colaborare cu regizorul Petru Ungureanu şi operatorul Albert Iurev. Debutul (care a fost pe cât de elogios în plan unional, pe atât de sinistru în cadru naţional) îi este semnificativ nu numai pentru creaţia-i de mai departe a debutantului, ci şi pentru înţelegerea posibilităţilor intelectualului în primă generaţie de a se realiza, păstrându-şi propriul statut, propria credinţă. Acel documentar de debut se numea „Poarta începutului” şi era despre intelectualitatea de la sat – aşa cum şi solicita politica partidului. El reflecta destinul pedagogului Pantelemon Bogdan din raionul Râşcani. Învăţător a cărui dragoste de tot ce-i Moldova, de tot ce-i omenesc şi cu demnitate, de suflet generos au dus-o toţi Scobioală, toţi Ciocanu, opriţi la Chişinău şi încă alţi savanţi zburătăiti prin lume. Despre ce-au realizat cineaştii şi cum a înţeles partidul moldovenesc reproduc fragmentul relatat de autor în deja cunoscutul studiu al său „Filmul la răspîntie de veacuri”. Era, scrie D.Olărescu, „un film apreciat chiar de Colegiul Comitetului de Stat pentru Cinematografie al URSS şi de cele mai înalte instanţe politice de la noi, adică de însuşi Bodiul, primul secretar al C.C. al PC.M. S-a realizat un tiraj mare şi pentru ecranul unional. Dar cuiva din satul de baştină a învăţătorului nu i-a plăcut acest succes al filmului, adică al eroului, clevetindu-l la raion, etichetîndu-l drept duşman al poporului. Semnalul a ajuns la instanţele respective. Filmul imediat a fost interzis. Redactorul-şef a fost eliberat din serviciu, iar autorului scenariului (D. Olărescu ) i s-a aplicat o mustrare aspră pentru denaturarea puterii sovetice, mai acuzându-l că această candidatură a eroului n-a fost aprobată de către organele de partid. Mult a umblat bătrânul învăţător pe la toate instanţele cu documente şi probe concludente, dar nimeni nu vroia să-l audă, chiar şi foştii lui colegi şi elevi, care deja ocupau posturi mari, îl evitau. A murit bietul om ponegrit şi neândreptăţit… Lucru interesant, că Moscova a neglijat ordinul instanţelor ideologice de la noi şi filmul „Poarta începutului” era proiectat, pînă nu demult, la TV centrală de Ziua învăţătorului”, („Filmul la răspîntia veacurilor”, pag.72). Au mai survenit cazuri asemănătoare, căror dl Olărescu a avut puterea să le ţină piept, chiar dacă l-au durut obstacolele nemeritate – creaţia şi munca de fiece zi i-au fost salvarea şi mângâierea.

Aportul dlui D.Olărescu, alături de cineaştii A.Codru, V.Druc, P. Balan, P.Ungureanu, Ş.Bulicanu, Iu.Florea, R.Ţăranu-compozitor, la schimbarea percepţiei de documentar la cea de film de nonficţiune, evoluând de la ani la ani, cu ascensiuni şi căderi din cauza suspiciunilor slujitorilor ideologici, cât şi din cauza „turnătorilor”, nu puţini intre moldoveni, – a fost indiscutabil considerabil, nu numai ca scenarist, ci şi în calitatea sa de redactor-şef la sectorul documentar. Şi dacă personalităţile citate şi alţi buni cineaşti n-ar vi lucrat cu dăruire şi profundă cunoaştere, cine ştie dacă astăzi am mai putea judeca despre existenţa filmului moldovenesc de nonficţiune..Filmul nonficţiune, ca şi documentarul, are eroi din realitatea concretă, dar văzuţi de creatori în spiritul şi poezia vieţii trăite omeneşte din plin.Pentru expresia mai sesisabilă a mesajului sînt utilizate metafore, simboluri, figuri de stil, viziunea originală asupra temei din partea cineaştilor, abilitatea lor de aplicare a limbajului cinematografic. Toate aceste mijloace artistice lărgesc conţinutul ideatic şi fortifică valoarea estetică, care la rându-i măreşte forţa emotivă şi cea de pătrundere în esenţele mesajului. De exemplu, filmul „Vierii” după scenariul dlui D. Olărescu, regizor P. Ungureanu şi operator Iu. Florea. Într-o viziune poetică şi via, şi vinul sânt simboluri, metafore, mituri. De altfel toate obiectele ce ne înconjoară, chiar fără a ieşi din casă, în afară de funcţia utilă, sânt şi simboluri, şi metafore: casa- stabilitate, apărare, uşa – început sau final de drum, geamul – îeşire spre lume, înţelegere clară, pragul – obstacol. Deci, şi via din „Vierii” e termin prozaic, util, e sursă de venit şi tradiţie agricolă, dar iată loaza ei e firul subţire a spiritului cultivat ce urcă spre înălţimi celeste şi uneşte cerul de pămînt, când omul munceşte pentru aceasta. Via mai e şi un tablou frumos din peizajul moldovenesc. Filmul, am zice, e despre Ion Grosu, conducător de brigadă, Erou al Muncii Socialiste. Adică, scenaristul apelează la temele recomandate de partid, care, de altfel, erau la ordinea zilei, dar nu-l prezintă pe erou la adunări oficiale, cu pieptul în ordine şi medalii, ci la locul său de muncă împreună cu întreg colectivul brigăzii.Aici se declanşează o discuţie aprinsă în controversă, dar cu cunoaşterea problemei şi care se potoleşte cu soluţionarea căutată. Interesant că vierii angajaţi în vorbă nu joacă, nu execută ceva propus, ci dezbat cu adevăratelea situaţia din brigadă, spunând ce-i doare şi cum înţeleg salvarea. Astfel în filmul de nonficţiune situaţia reală devine ficţiune, elementul publicistic se conjugă cu cel ştiinţific şi poetico-filozofic, oferind autenticitate şi crebilitate tablourilor care, fireşte, emoţionează. Formal erou al filmului e Ion Grosu şi brigada sa, de facto erou al filmului e munca, munca ce înfrăţeşte omul cu pămîntul, imprimând lucrării elemente de baladă, la care au contribuit imaginile operatorului Iulian Florea, consacrat maestru al racursiurilor. În laboratorul poetico-filozofic al scenaristului D. Olărescu s-au născut filmele nonficţiune „Casa noastră”, regizor Ion Mija, operator Nicolae Dehtear, anul 1978, unde înţelegerea istorico-filozofică a noţiunii de casă mai cuprinde şi percepte morale, ca ce luăm şi ce dăm casei, dar şi cum şi cu ce venim către ea. Am putea spune că parţial înrudite tematic cu „Casa noastră” sânt şi filmele „Tata”, 1978, regizor V.Druc, operator P.Balan şi „Duminica sufletului”,1979, regizor Dumitru Fusu, operator Iulian Florea, ambele cu scenariile lui D.Olărescu, diverse fiind abordările artistice, modalităţile de realizare. Simbolurile şi metaforele utilizate în „Tata” lărgesc aria tematică (călătoria tatei), încarcă opera cinematografică de întrebări şi răspunsuri: poarta, drumul, casa (alte case ale celor nouă copii pe la care trece omul concret, trăitor în Feşteliţa lui Ştefan Vodă, cu numele real de Petru Moga), pădurea, pământul alunecat, cimitirul răsturnat. Filmul ne sugerează ce şi cînd datorează omul între naştere şi moarte, oferind o discifrare filosofică vieţii şi morţii, precum şi o atmosferă emotivă încărcată, plină de lumină şi inteligenţă. Problemele ecologiei naturii şi a sufletului uman („Sânt acuzaţi martorii”, „Duminica sufletului”), problemele industrialie şi muncitorul în condiţiile economiei noi, atitudinea reciprocă în colectivele de muncă („Renaştere”, 1982, „Şantierul bunelor speranţe”, 1982), viaţa şi moartea, familia şi comunitatea („Mâîne iar va ieşi soarele”,1991, regizor M.Chistrugă, operator A.Kalaşnikov, „Cheamă-i, doamne, înapoi”, 1989, regizor V.Druc, operator Iu.Florea) şi câteva filme nonficţiune de lung metraj despre personalitatea lui Grigore Vieru („Cel care sunt”, 1997, regizor M.Chistrugă, operator A.Kalaşnikov) şi cea a lui Dumitru Matcovschi („Aici departe”, 1997, regizor M.Chistruga, operator A Kalaşnikov) sânt câteva teme ce l-au durut pe dl D. Olărescu şi pe care le-a răzgândit in scenarii pentru filmele citate, citate şi pentru a exemplifica condiţiile în care s-a dezvoltat filmul nonficţiune la Studioul „Moldova-film” pe o perioadă de circa 50 ani, până când, la începutul secolului XXI, după o profundă criză de ignoranţă politică, să fie reanimat, însă cu respiraţia fără multă vlagă creatoare. Situaţia l-a privat pe dl D.Olărescu de a pune în noţiuni şi imagini cele gândite şi simţite acut. Fireşte, activitatea pedagogică la Academia de Teatru, Muzică şi Film nu-i solicita şi nici nu-i satisfăcea setea de a munci în toată forţa, dar şi acei de peste treizeci de ani consacraţi documentarului – pe care l-a cunoscut de la formele lui fotoschematice până la filmul de nonficţiune în preţioasa lui abundenţă de specii, teme, arsenal poetic, modalităţi de realizare – nu puteau fi lăsaţi să cadă în neant. Aşa apare în 2000 monografia „Filmul valenţe poetice” cu o copertă în câteva simboluri: titlul cărţii în roş – negru, dublat de umbra în gri alături de fragmentul de peliculă în negru dublat de gri- ul lui pe albul imaculat al foii, peliculă de care abea se atinge pescăruşul c-o aripă parcă arsă la capătu-i de pene, simbol pe care l-am intuit ca un mit de durere pentru zborul frântl al Paserii. Monografia conţine nouă coli editoriale de analiză competentă şi complexă a documentarului moldovenesc, cu note la citate, bibliografia autorilor utilizaţi şi filmografia din 1965 până în 1997. Ea are destinaţia de a elucida, prin ample analize la fulminanta, contrar obstacolelor, evoluţiei intelectuale, artistice, morale a filmului nonficţiune moldovenesc, dar şi a-l pune, convingător şi argumentat în contextul universal al documentarului poetic. Monografia probează inteligenţa şi pregătirea forte a exegetului, dar şi uşurinţa cu care domnia sa se orientează în operele marilor esteticieni şi alte personalităţi artistice ale lumii. Cele trei compartimente ale monografiei explică conceptul de poetic, de mit şi mitologie, de arhetip şi semnificaţia simbolurilor în filmul de non- ficţiune. Ca probe de argumentare a judecăţilor sale critice cercetătorul citează din M.Eliade, Aristotel, L. Blaga, D.Vetrov, T.Argezi şi alţii, citează cu multă sensibilitate, concreteţe a opiniilor, cunoaştere profunda a filmelor şi aspectelor abordate cu analiza din punct de vedere ideatic, filozofic, stilistic. Monografia se citeşte cu interes şi folos, sesizând fraza corectă, concretă, clară şi explicită. În mare exegetul opinează argumentat că (Poeticul documentarului moldovenesc şe bazeară pe mitologie, metaforă, simbol şi documentul realităţii concrete naţionale): „Se ştie că unul dintre factorii care au definit dintotdeauna existenţa socială a valorilor artistice a fost legarea lor de o comunitate concretă, de o anumită naţiune. Legătura aceasta a fost şi rămâne unul dintre suporturile existenţiale ale valorilor artistice, deşi ele tind spre universalitate, există interese, aspiraţii care satisfac în primul rând necesităţile spirituale ale poporului născut în propria lui zodie istorică. Venirea în cinematografiea de nonficţiune a anilor ‘60 a unei întregi pleade de scriitori – Vlad Ioviţă, Gheorghe Vodă, Serafim Saca, Anatol Codru, Aureliu Busuioc, Emil Loteanu, Iacob Burghiu – a constituit un fenomen fără precedent în alte cinematografii. Ea a coincis şi cu revenirea, fie şi temporară, a artei şi culturii naţionale – perioadă cu rezonanţe pronunţate în literatură, teatru, cinematografie, muzică şi arte plastice”. Ediţia e de o înaltă cultură critică a savantului, e efectul experientei de ani a cineastului, -monografie de unicală valoare teoretică în critica cinematografică naţională, dar şi internaţională.

Afirmam că dl D.Olărescu ştie a-şi gospodări munca, deacea la 2008, după monografia „Filmul valenţe poetice”, despre teoria şi izvoarele poeticului în nonficţiune,dl D. Olărescu cu intuiţia sa fină de artist şi logica netă de cercetător ştiinţific înţelege că are datoria de a ordona cronologic şi a comenta social-politic etapele de dezvoltare a fenomenului nonficţiune a fixa parametrii istorici, tipologia, pe criterii tematice, stilistice, de mesaj a acestei arte cinematografice care „la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90 se situa pe un loc de frunte în contextul altor cinematografii din spaţiul ex-sovietic”, deacea domnia sa editează o monografie de substanţă „Filmul la răspîntie de veacuri”. Cu materialul factologic şi comentariul disciplinat autorul monografiei trece de la o viziune general istorică universală şi naţională la primele decenii de afirmare a documentarului ca specie de artă în cinematografia moldovenească. Cu fiecare deceniu documentarul moldovenesc devine tot mai consistent în idei şi mesaje, tot mai energică e interpătrunderea formelor şi conţinutului, coloanei şonore şi imaginilor .Exegetul prin factologia şi judecăţile sale convingătoare ne face martori a împlinirii filmului poetic , precum şi martori a fenomenului de „convertire” a poeticului în nonficţiune. Ca efect al căutărilor de forme noi survine lungmetralul nonficţiune, specie ce are a cîştiga în competiţia cu filmul de ficţiune. Aş menţiona aici filmele „Aria” (despre Maria Cebotari), „Vine nunta” ( spectacolul nunţii moldoveneşti), ”Pagini de lumină” ( despre arta şi cultura noastră în secole), „Cel care sânt” ( omul şi poetul Grigore Vieru), „Aici departe” (protagonist Dumitru Matcovschi). Scenariul la ultimele două aparţine dlui D.Olărescu. Lungmetrajul moldovenesc, char dacă nu mai apare din 2005 ar cere o analiză aparte ca succes incontestabil de valoare culturală şi artistică a documentariştilor moldoveni, fapt ce i-a permis dlui D. Olărescu că filmul nonficţiune, component al civilizaţiei moderne, a ştiut să susţină spiritualiceşte neamul nostru şi la bine, şi la greu, devenind cunoscut şi departe de hotarele ţării. Cunoaşterea profudă a materiei studiate îl îndeamnă pe dl D. Olărescu să se gândească la o monografie de substanţă a documentarului universal, lucru nu uşor şi responsabil, deacea cu multă încredere în potenţele dumisale, îi dorim succes şi curaj. Până la monografia preconizată dl D.Olărescu mai editează studiul „Maria Cebotari între viaţă şi film”, cu traducerea în germană şi copletetat de un bogat cupaj de fotografii, despre dexterităţile actriţei dramaice a marii cântăreţe în filmele muzicale, însoţit de prefaţa apreciativă a dlui Aurelian Dănilă: „Inspiratul şi binedocumentatul D.Olărescu parcă ne-ar încuraja să credem că lucrarea de faţă reprezintă doar un preludiu la ceea ce va urma în activitatea sa referitoare la destinul şi creaţia faimoasei artiste, iar noi, admiratorii talentului superbei noastre concetăţence, să cunoaştem cât mai multe lucruri interesante,descoperite şi trecute prin judecata neobositului savant-filmolog”. În partenariat cu dna Ana-Maria Plămădeală dl D. Olărescu editează studiul monografic „Dramă în stop-cadru”, un studiu solid şi în cunoştinţă de cauză, fotodocumentat despre reputatul artist Vlad Ioviţă – motiv şi îndemn pentru alte materiale de prezentare.

Cu permanent respect şi simpatie îi urăm mulţi ani sănătoşi şi plini de inspiraţie pentru realizarea curajoaselor dumisale proiecte.

Elena Maţievschi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s