Eminescu – izvor de inspiraţie


Consemnare Constanţa Abălaşei-Donosă

Lucrări grafice de Constanţa Abălaşei-Donosă

                       

Mă bucur şi cinstesc ca fiecare român din această ţară plaiurile botoşenene, care au dat neamului nostru oameni de o dimensiune spirituală incontestabilă pentru întreaga noastră cultură; MIHAI EMINESCU, NICOLAE IORGA, ŞTEFAN LUCHIAN, GEORGE ENESCU, precum şi alte spirite alese, care au făcut cinste culturii noastre româneşti. Ca fiecare loc al acestui pământ românesc ce-şi are istoria sa, şi oraşul Botoşani, baştina lui Eminescu, este la fel, prin tot ce a putut face şi sfinţi omul. Preţuirea şi dragostea pentru Eminescu mi-a fost impulsionată şi de către doamna Cornelia Viziteu, director la Biblioteca Judeţeană Mihai Eminescu din oraşul Botoşani, încă de prin anul 1999, apoi în anul 2000, an declarat de UNESCO – ANUL EMINESCU, prin participarea mea la un concurs de Ex-libris, organizat de această bibliotecă. A urmat mai apoi, în anul 2002, invitaţia regretatului prof. dr. Constantin Mălinaş, din Oradea, finalizată prin publicarea graficilor mele legate de Eminescu în revista pe care o coordona, Ex librisul românesc. În unele numere ale acestui mare forum a exlibrisului românesc, dânsul mi-a acordat spaţii largi. După câteva personale de grafică şi acuarelă pe care le-am avut aici la Botoşani, la invitaţia unor personalităţi culturale şi directori de instituţii culturale în anul 2003, 2004, 2005, când s-au împlinit 155 de ani de la naşterea poetului au fost organizate mai multe manifestări cu genericul Zilele Eminescu la Botoşani. La 14 ianuarie 2005 startul a fost dat de lansarea expoziţiei de grafică Dor de Eminescu (expoziţie personală), la care au participat mai mulţi artişti plastici şi personalităţi de cultură din oraşul Botoşani, profesori, elevi şi un numeros public iubitor de artă, iubitor de Eminescu. Expoziţia a fost găzduită de Galeriile de Artă Ştefan Luchian şi a cuprins aproape 70 de lucrări, grafică în penită, ilustraţii grafice la poezia poetului, locurile natale cu Ipoteştiul său cel drag, cât şi multe alte personali de cultură din perioada activităţii sale. Memorabilă a fost acţiunea din data de 15 ianuarie 2005, când la Biserica Uspenia din Botoşani s-a ţinut un Tedeum în memoria marelui poet, biserică, unde a fost botezat poetul. S-au depus zeci de coroane de flori la statuia poetului din faţa Teatrului Naţional Mihai Eminescu din Botoşani. Ipoteşti este un loc aşezat într-o vale undulată de flori şi miros de tei, împrejmuită de mici dealuri şi ele pline de păduri, care mai de care atât de colorate in miez de toamnă. Niciunde în ţară nu se pot găsi, într-un spaţiu atât de restrâns, obiective culturale atât de diverse, fiecare valorificându-şi propia sa autenticitate: Casa memorială; Bisericuţa familiei Eminovici datată de prin anii 60 al secolului XIX- lea; Casă ţărănească de epocă ce a aparţinut ultimei proprietare a moşiei în care s-a amenajat un muzeu etnografic al zonei (loc în care îi plăcea lui Horia Bernea să picteze în mare linişte), Biblioteca Naţională de Poezie ce-şi află refugiu într-o clădire cu două nivele şi o sală amfiteatru. Toate aceste localuri reprezentative aparţin Muzeului Mihai Eminescu din Ipoteşti şi au fost inaugurate pe data de 15 ianuarie 2000, când s-au împlinit 150 de ani de la naşterea marelui poet.

Faptul, că am reuşit în decursul a mai multor ani de trudă să-l pot asemăna pe Eminescu în schiţele mele de studiu, apoi în toate desenele în peniţă, a însemnat o mare cotitură în sufletul şi în gândirea mea. Eminescu a devenit pentru mine ceva special şi integrant în creaţiile mele proprii. Mi-am adus contribuţie personală la valorificarea operei eminesciene prin elaborarea de ilustraţii grafice la unele din poeziile lui atât de frumoase şi de înălţătoare sufletului. Căutând de fiecare data să citesc cât mai multe despre el, cândva am găsit într-o carte gândurile sublime ale lui Ioan Slavici despre prietenul său Eminescu. Iată-le:

IOAN SLAVICI despre EMINESCU

Ion Slavici spunea despre Eminescu : …”om de o rară disciplină intelectuală, el ţinea să fie disciplinat şi în practica vieţii lui, se ferea de excese şi mă fericea pentru destoinicia mea de a face de regulă numai ceea ce eu însumi voiesc. Se bucura dar când îi veneam prin stăruinţele mele prieteneşti întrajutor şi nu se împotrivea. Boala îi era însă, precum se vede, legată de o anumită vârstă şi nu i-a venit deodată, ci încetul cu încetul …şi astfel îi era din ce în ce mai greu să o stăpânească. El fuma puţin, dar bea multe cafele. Ştia că nu-i fac bine dar le lua de cele mai multe ori fără ca să-şi dea seama despre ceea ce face. Era dar destul să ridic degetul pentru ca să stingă focul aprins la maşină. Băutor n-a fost Eminescu. Bea numai ademenit de prieteni, cu care stătea de vorbă, puţin câte puţin, şi numai vinuri uşoare, curate şi bune. Vinurile îl facea vioiu, vesel, cominicativ şi doritor de a îmbraţişa şi de a ferici pe toată lumea. În ceea ce priveşte viaţa sexuală el era de o sobrietate extraordinară. El niciodată nu vorbea despre femei decât având în vedere partea ideală a fiinţei lor şi dispreţuia pe oamenii, care aleargă după fuste ori vorbesc despre afaceri scandaloase. Slăbiciunile lui erau cu desăvârsire platonice, lucruri despre care se vorbeşte numai cu un fel de religiozitate, şi numai ademenit şi răpus putea să aibă legături care nu sunt curate, cum erau cele din urmă, cele cu Veronica Micle, despre care mi-a vorbit numai în ziua, când a putut să-mi zică: “In sfârşit , am scăpat ! “Păcatul lui cel mai mare şi hotărâtor era lipsa de rânduială în traiul zilnic când se aşeza la masa de lucru, fie că scria, fie că citea, nu mânca zile întregi şi petrecea nopţile în nedormire. Nu suferea de insomnie şi avea multă poftă de mâncare , căci era apoi în stare să doarmă timp de douăzecişipatru de ceasuri într-una, şi mânca odată pentru trei inşi. Uita însă să mănânce şi nu se îndura să doarmă, deşi părerea lui statornică era ca cea mai plăcută parte a vieţii e cea petrecută în somn,”când eşti fără ca să fii şi să simţi dureri“. Pe data de15 ianuarie 1850, când s-a născut Mihai Eminescu, ursitoarele i-au menit:

„ Ai să aibi-o minte-ntreagă

Căci isteț vei fi cu duhul,

Ca şi luna și văzduhul.

Fie-i dat ca totdeauna

El să simtă adînc într-însul,

‘Nastă lume trecătoare,

După ce-i desăvârșit

Și să-și vadă la picioare

Acest dar neprețuit„

Copilăria şi-a petrecut-o în satul natal, într-o vale închisă de dealuri împădurite, în locuința părintească modestă, dar încăpătoare, primitoare şi gospodărească, care nu era lipsită de o anume eleganţă rustică. Căsuţa de la Ipoteşti, avea o arhitectură pur românească cu un pridvor care împărţea umbra şi lumina pe din două creându-i lui Eminescu când era copil, un spaţiu mental, *încât codrul, izvoarele şi satul din vale îl interesa atât de mult, căci, oriunde s-ar fi aflat, la Cernăuţi sau prin alte locuri în ţară, el se socotea în străinătate* şi visa la o căsuţă mică care să fie a lui, în valea ce undula de flori. La Cernăuţi Eminescu petrece aproape 7 ani din copilăria sa. Cele 2 clase primare a-III-a și a-IV-a le face la Național Hauptschule între 1859-1860, iar în toamna lui 1860, fiind înscris la K.K.Ober-Gymnazium în clasa a-I -a. Aici Eminescu se trezește într-un oraş care împăca așa de bine rusticitatea Moldovei de sus cu civilizația occidentală a Austriei meridionale. Locuieşte în gazdă la Aron Pumnul, autorul faimosului Lepturariu, foarte mult iubit de copii români, pentru blândeţea şi răbdarea lui. În 1864 – 1865, Eminescu este funcţionar la Botoşani dar apare iar la Cernăuți ca elev *privatist* și custode la biblioteca gimnaziștilor români, adăpostită într-o odaie veche de Aron Pumnul. În ianuarie 1866 debutează cu poezia *La mormântul lui Aron Pumnul*. Debutul său adevărat, are loc în luna martie 1866 la revista Familia, condusă de Iosif Vulcan, cu poezia *De-aș avea*. Iosif Vulcan îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu, publicând aici până în 1869, sub același nume. Între anii 1867-1869, Eminescu este pripeag și sufleur, copist, însă are și roluri în trupele lui Iorga Caragiale și Mihail Pascaly. În 1869, aderă la asociația *Orientul* a lui Gr.H.Grandea. Este prins și adus la tatăl său la Ipotești unde i se hotărăște continuarea studiilor și trimis la Viena. Între anii 1869-1872 este *audient extraordinar*, la Facultatea de filozofie romanică. În 1870 debutează în Convorbiti literare, Albina și Federațiunea din Pesta. În 1871, după toate elogiile aduse lui Eminescu de către Titu Maiorescu, începe o campanie contra poeziei lui , mai ales în revistele bucureștene; Columna lui Traian, Revista Contemporană, Ghimpele și Perdaful. În august 1871, are loc marea serbare de la Putna, unde acțiunea lui Eminescu se caracterizează la acea vreme prin maturizarea gândirii lui. În iarna lui 1872, Eminescu o întâlnește la Viena pe Veronica Micle. Șase luni ar fi stat Veronica Micle la Viena, și în acest timp, Eminescu timid și cu privirea în pământ, ar fi călăuzit-o pe Veronica, prin toată metropola danubiană, povestindu-i fel de fel de întâmpălări din viața marilor gânditori. Eminescu nu era îndrăgostit de o femeie, ci de femeia însăși în idealitatea ei. Ființă intrată în legendă ce i-au unit pe cei doi poeți în viață și în moarte. Între 1872-1874, Eminescu se întoarce în țară și citește la Junimea poezii și proză, iar în Convorbiri literare apare Egipetul, Cugetările sărmanului Dionisos, nuvela Sărmanul Dionisos. În 1874, Eminescu este preocupat pentru examenele de doctorat la îndemnul lui Titu Maiorescu. Urmează foarte serios cursurile orientat spre științele juridice, dar programul audițiilor era vast şi foarte costisitor. Eminescu se apără, cerând bani pentru aceasta. Maiorescu îi trimite 100 de galbeni, dar în loc să-și dea doctoratul la Iena, Eminescu pleacă la Konigsberg, unde cercetează 5 zile arhivele cu privire la istoria românilor. Vizitează apoi mormântul lui Kant la Lemberg, adulmecă vestigiile Movileștilor și se oprește la Iași. În septembrie 1874, este numit provizoriu, director al Bibliotecii Centrale din Iași. Aici, își face datoria cu multă conștionciozitate. În decembrie același an apare în Convorbiri literare * Împărat și proletar și debutează în învățământul Institutului academic din Iași ca suplinitor. După scrupulele sale pedagogice, provoacă aici protestul total al elevilor și este nevoit să se retragă. În iunie 1875, este numit revizor școlar pe două județe ; Iași și Vaslui. Câștigul lui Eminescu din urma revizoratului este dublă; odată prin cunoașterea stării sociale a țăranului român, apoi îl cunoaște la sfârșitul lunii iulie 1875, pe Ion Creangă fiind în revizie la școala din Păcurari, unde preda acesta. Atunci a înțeles Eminescu, că se află în fața celui mai mare povestitor, de care auzise încă din copilărie. În septembrie, Eminescu îl duce pe Creangă la Junimea. Astfel, soarta literară a lui Creangă este pecetluită în nr. De la 1 octombrie 1875 al Convorbirilor literare prin * Soacra cu trei nurori *,debutul unui mare prozator, în care Eminescu a avut un rol decisiv. În luna iunie 1876, Eminescu este destituit din funcția de revizor școlar. În anul 1877, Eminescu este redactor la Curierul. Directorul Tipografiei Naționale unde se imprima Curierul, îl roagă pe Eminescu să scrie câteva rânduri despre primarul din Pastia, la care Eminescu refuză a scrie, motivând că nu-l cunoaște. Propunândui-se apoi să semneze un articol scris de altcineva, este nevoit să se retragă din redacția gazetei. Între 1878-1879, Eminescu lucrează la * Timpul *, la invitația vechiului său prieten Slavici. La Timpul începe cunoscutul * triumvirat * Eminescu – Slavici – Caragiale . În 1880, este redactor -șef la Timpul. Nu publică în Convorbiri literare decât poezia * O mamă * In 1881, publică seria Scrisorilor I – IV în Convorbiri literare și mai vizitează și orașul Constanța, unde vede Marea Neagră. În 1882, într-o scrisoare expediată către Iași, probabil Veronicăi Micle , Eminescu scrie; *Simt că nu mai pot, mă simt secat moralicește și că mi-ar trebui un lung repaus, ca să-mi vin în fire. Sunt strivit, nu mă regăsesc, nu mă recunăsc. Aștept telegramele Havas, ca să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt, și n-aș fi mai ajuns să treăiesc.* În anul 1883 iunie, participă la dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare la Iași. În același an la 28 iulie prin grija lui Maiorescu, este internat la senatoriul dr. Șuțu din București, iar în noiembrie este dus la Clinica de la Ober-Dobling de lângă Viena. Între anii 1884 – 1888, boala progresează rapid iar în momentele de luciditate nu mai creează nimic semnificativ. Tot ce publică în această perioadă sunt elaborate anterior. În septembrie 1884, îl vizitează Vlahuță. Văzându-l cum arată, acesta rămâne înmărmurit, spunându-i apoi lui Maiorescu ; * Stimate domnule Maiorescu, am văzut pe Eminescu şi am stat cu el o zi,; mi-a fost cu neputință să-l înduplec de a veni cu mine la țară. Mi-a spus doar atât ; aş vrea s-adorm şi să nu mă mai deştept. În anul 1885, apare prima ediție de Poesii a lui Eminescu. În februarie 1887, apare volumul de Poesii de Veronica Micle . Pe exemplarul dăruit lui Eminescu, autoarea scrie ; * Scumpul meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste, Veronica Micle, București 6 februarie 1887. În anul 1888 – martie, Iacob Negruzzi, supune în Camera Deputaţilor – cererea unui ajutor viager, enorocitului poet național, Mihai Eminescu. Trecut prin Senat, aprobat de Cameră, acest ajutor s-a votat în aprilie 1889, iar *poetul naţional* nu a mai ajuns să beneficieze de cei 250 lei. În acelaşi an 1888, decembrie, apare ediţia a II-a, a volumului de Poesii a lui Eminescu. În 1889, joi 15 iunie, în zorii zilei, la vârsta de numai 39 de ani şi 5 luni de la naştere, inima marelui poet român*, SIMBOLUL SPIRITULUI ROMANESC*, se opri…poetul trecu în univers. Pe data de 17 iunie la orele 6, cortegiul însoşit de un mare număr de studenţi, gazetari şi prieteni în fruntea cărora se aflau primul ministru Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, M. Kogălniceanu, Th.Rosetti, Aug. Laurian, se porni spre Cimitirul Bellu. Pe o ploaie mărunţică pe tot parcursul drumului, în special în dreptul Universităţii, apoi la mormânt, s-au ţinut cuvântări îndurerate şi banale, după care pe înserat, coşciugul fu coborât în groapă între un tei şi un brad. Astfel s-a stins al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet român, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată pământul românesc. Pe data de 3 august 1889, noaptea, închide ochii pentru totdeauna la Văratec, Veronica Micle, în a cincizecea noapte de la moartea poetului Mihai Eminescu. Pe data de 31 decembrie 1889, moare și prietenul său, prozatorul Ion Creangă. La sfârșitul lui 1889 apare volumul IV, cu poesii de Eminescu, cu o introducere de Titu Maiorescu. Printre multe alte personalități culturale C. Rădulescu – Motru spunea; * Opera lui Eminescu a pătruns până într-atâta ( în ) mentalitatea celor ce vorbesc și scriu românește, că urma ei nu se mai poate șterge pe veci: frumusețea * verbului * Eminescian, va sta încrustată deasupra, între podoabele sufletului românesc, cât timp acesta va exista. (…) Școala lui Eminescu, este prin excelență, școala culturii neamului nostru.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s