Actriţa Paulina Zavtoni la vârsta împlinirilor


Cunoscuta actriţă Paulina Zavtoni, artistă a poporului din Republica Moldova, împlineşte onorabila vârstă… Pare neverosimil, dar este adevărat. Zic neverosimil flindcă la această vârstă este tot atât de optimistă, plină de vigoare, tot atât de temperamentală şi pasionată ca în tinereţe. Personalitate de primă mărime în teatrul românesc din Basarabia, prezenţa dumisale în oricare spectacol creează o atmosferă şi o armonie care cucereşte spectatorul. Aceasta se întâmplă flindcă pentru domnia sa nu există roluri secundare. Orice rol, fie chiar din doar câteva replici, este interpretat cu dăruire şi responsabilitate. Aşternând câteva propoziţii despre această personalitate de primă mărime în cultura noastră ar trebui, probabil, să încep de la acele firave încercări de a face teatru pe când, elevă la Şcoala nr. 1 din Chişinău, a montat, împreună cu studenţii-stagiari Victor Teleucă şi Vasile Badiu, spectacolul „Lanţul slăbiciunilor” de I. L. Caragiale. Înaripată de primul succes, s-a înscris în cercul dramatic de la Casa de creaţie a copiilor, condus de regizoarea Nadejda Aroneţcaia. Tot această regizoare a invitat-o, pe când era studentă în anul întâi la Conservatorul „G. Muzicescu”, să facă parte din „legendara” pe viitor trupă de absolvenţi ai Şcolii Teatrale „Şciukin”, care, întorşi de la Moscova, au pus bazele Teatrului pentru tineret „Luceafărul”. Nadejda Aroneţcaia a inclus-o atunci în spectacolele de diplomă ale acestei trupe — „Intrigă şi iubire”, „Flori de câmp”, „Costumul de nuntă”, iar ceva rnai târziu i-a oferit rolul titular (Mania) din spectacolul „Copilul nimănui” de Maliughin.

Multe a fost spectacolele jucate de actriţa Paulina Zavtoni în cariera sa teatrală. Am aminti aici rolurile: Luluţa din „Chiriţa în provincie” de V. Alecsandri, Fiocla Ivanovna din „Căsătoria” de N. V. Gogol, Ntalia din „Trei surori” de A. Cehov, Lisette din „Jocul dragostei” de P. Marivaux, Eugeni a din „Tangoul” de Mrosek, Lena din „Gaiţele” de A. Kiriţescu, Zoe din „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale… A trecut de atunci jumătate de secol, dar actriţa nu şi-a schimbat atitudinea faţă de arta teatrală şi nici locul de muncă, a rămas fidelă acestul colectiv, deşi pe parcursul anilor a fost martoră a mai multor momente, situaţii, intâmplări, uneori destul de nefavorabile vieţii şi activităţii iar trupa teatrală a fost completată de câteva ori cu noi cadre de actorii, sosiţi de la instituţiile de profil. Paulina Zavtoni a rămas însă în teatru, fiind mereu un catalizator de energie benefică pentru toţi actorii. Prezenţa ei a emanat întotdeauna un plus de tinereţe şi vitalitate, de inteligenţă armonie, de lumină ocrotitoare. Providenţa a înzestrat-o cu un talent deosebit, cu intuiţie dar şi cu rezistenţă, tărie de caracter, calităţi care au ajutat-o să depăşească situaţiile complicate ale vieţii, s㬺i croiască un destin, să-şi consolideze familia, să-şi educe copiii în acelaşi spirit în care şi-a trăit viaţa conjugală împreună cu actorul Spiru Haret, soţ, prieten şi coleg de teatru. A pledat întotdeauna pentru desăvârşirea şi armonizarea eului, lăsând la o parte vanităţile deşarte şi făcând loc în suflet forţei regeneratoare, moment care i-a prilejuit, poate, cele mai luminoase clipe de satisfacţie estetică.

Mă intreb acum, notând aceste gânduri, ce a însemnat pentru mulţi dintre noi „perioada de aur” a Teatrului „Luceafărul”, acel segment de timp cuprins între anii 1960-1990, văduvit, din păcate, de mărturii şi documente de arhivă sau vizuale? Ce a însemnat, dacă nu o renaştere spirituală care a revigorat în fiecare dintre noi conştiinţa de neam?… Această citadelă a românismului — Teatrul pentru tineret „Luceafărul” — a făcut hotar de epocă proeminentă în calvarul devenirii şi cunoaşterii de sine a neamului. Mai mult decât atât. După ani de incertitudini, de dezorientare provocată de ocupanţi, acest colectiv de artişti a reaprins, prin starea lui de spirit, flacăra românismului, înaripând pasiunile publicului pentru ceea ce alcătuieşte dorurile, virtuţile, spiritul şi tradiţiile neamului. Starea de spirit a Paulinei Zavtoni se identifică, fireşte, cu entuziasmul întregii trupe actoriceşti, printre care actorii: Ion Ungureanu, Sandri Ion Şcurea, Ecaterina Malcoci, Dumitru Caraciobanu, Ilie Todorov, Nina Vodă, Vasile Constantin, Valentina Izbeşciuc, Dumitru Fusu, Iuliu Pâslariuc, Anatol Pogolşa, Pavel Iaţcovschi, Nina Doni, Vladimir Zaiciuc, Ion Gore, Eugenia Todoraşcu, Spiru Haret şi alţii. Această minunată trupă ţinea în cumpănă, seară de scară „ciorchinii grei, cu zvon de apel la cuget şi simţire”, ai îndepărtatei latinităţi rămasă din „Dacia măreaţa”. Replica lor impecabilă, perfect românească, devine o armă de temut pentru „cerberii totalitari”. Actorii, printre ei şi protagonista noastră Paulina Zavtoni, aduceau în planul sensibilităţii acest mesaj saturat de un flux de devotament patriotic, răscolind subteranele adormite ale conştiinţei, supuse unei dezastruoase regresiuni genetice. Ţin să afirm că anume acest colectiv actoricesc a pus începutul unei rezistenţe spirituale, a consolidat ideea de apartenenţă a neamului nostru la latinitate, a pus bazele viitoarelor manifestări colective pentru a contribui la triumful adevărului istoric, totodată a face să ia amploare deşteptarea naţională. Notez aceste rânduri gândindu-mă la „fulminanta” ascensiune şi înflorire a „Luceafărului” care marchează acum jubileul de 50 de ani de activitate. Deceniile şase, şapte au egalat cu o cotitură definitorie pentru arta teatrală, dar şi pentru întreaga noastră cultură. Fireşte, mai tinerii colegi de astăzi ai Paulinei Zavtoni nu-şi pot imagina, probabil, cât preţuieşte o perioadă de rezistenţă spirituală intr-un regim autocrat, unde totul era supus unor rigori partinice, inclusiv memoria. Dar actorii deceniilor şase-şapte-opt au fost şi au rămas credincioşi cauzei de cuget şi de simţire, s-au opus în acele timpuri acerbe degenerării programate a neamului nostru. Verbul românesc, „înflorit” la „Luceafărul” devenise un model de pronunţare corectă, adecvată cantabilităţii graiului nostru. Aceşti actori „şi-au cuprins în flăcări destinul”, arzând pentru prosperarea neamului. Trecând prin „focul bătăliilor politice, morale şi spirituale”, ei au ştiut să împartă bucata de pâine cu succesul şi consacrarea, au ştiut să-şi consolideze forţele formând o consistenţă rezistenţei spirituale şi fizice. Generatia mea, dar şi cele ce au urmat, au avut bucuria să fie beneficiarul acelor seri de teatru cu duh tămăduitor, cu spirit de invăţătură, cum să rezistăm şi cum să ne luminăm, şi-au cultivat spiritul şi conştiinţa la flacăra nestinsă a tradiţiilor noastre milenare.

Notez aceste cuvinte de preţuire pentru actriţa Paulina Zavtoni având în unghiul de apreciere întregul colectiv, întreaga trupă fiindcă o operă teatrală este colectivă, succesul ei depinde de talentul, temperamentul, calităţile intelectuale ale fiecărui actor din distribuţie. În toate cele peste o sută de roluri pe care le-a jucat, Paulina Zavtoni a lăsat câte o părticică din sufletul şi spiritul ei. Într-un dialog cu ziarista Tatiana Solomaca, publicat în revista „Săptâmâna”, Paulina Zavtoni mărturisea că fiecare eroină poartă în firea ei o părticică din propria-i persoană. „De fiecare dată mă contopeam cu ea, deveneam un trup şi un suflet…”. Teatrul este un spaţiu în care talentul dramaturgului se împleteşte cu temperamentul, inteligenţa, simţirea, spiritul, nivelul de cultură al actorului. De multe ori Paulina Zavtoni se detaşează de textul literar, adăugând jocului nuanţe inedite, eroinele ei câştigând în sinceritate, în profunzime. Uneori, am observat acest lucru în spectacolul „Romeo şi Julieta” de W. Shakespeare, prin jocul dezinvolt, prin gesturile fireşti, prin modestia ce o caracterizează, actriţa iradiază o lumină care învăluie scena, armonizând astfel întreaga atmosferă a spectacolului. Alteori însă împărtăşim cu actriţa mirajul ideilor, al trăirilor, al durerilor, al suferinţelor umane. De fiecare dată însă, în orice rol, actriţa se desprinde de sine pentru a se contopi cu eroina sa, cu destinul ei, regăsindu-se în soluţionările pe care i le sugerează talentul, inteligenţa sau poate Providenţa. Starea de spirit pe care şi-a cultivat-o pe parcurs de decenii, actriţa o cultivă şi discipolilor săi — studenţi la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, unde activează în calitate de conferenţiar.

Pe lângă multele activităţi pe care le are: mamă, bunică, conferenţiar universitar, şef de Cenaclu la Biblioteca de Arte „Tudor Arghezi”, Paulina Zavtoni nu uită de teatru. Teatrul rămâne refugiul ei de totdeauna, salvând-o de „proza vieţii”. Aici, în teatru, respiră mereu un aer întremător, Melpomene ocrotindu-i destinul şi îndemnând-o să-şi urmeze calea. De fapt, aici la Teatrul „Luceafărul”, se desfăşoară întreaga ei viaţă. Teatrul e Biserica la care vine de fiecare dată când simte că îi slăbesc energiile purificatoare. Aici şi-a crescut copiii, luându-i aproape întotdeauna la repetiţii sau spectacole, în turnee la ţară. Nu întâmplător, cei doi copii ai soţilor Spiru Haret şi Paulina Zavtoni au mers pe urmele părinţilor, Lucia devenind profesoară la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, colegă cu mămica, iar Constantin Haret, actor la Teatrul dramatic rus „A. P. Cehov”, la doar 32 de ani s-a învrednicit de titlul onorific de „Maestru în Arte…”

Am admirat această minunată familie în cadrul unei emisiuni televizate – „O seară în familie”, la care invitata de onoare a fost Paulina Zavtoni. Artista a venit împreună cu fiica Lucia, fiul Constantin şi doi nepoţi. Am rămas plăcut surprinsă cu câtă dragoste a vorbit despre prietenul ei de viaţă, actorul, soţul şi tatăl copiilor, Spiru Haret. Dar mai ales m-a mişcat sufleteşte cuvintele copiilor despre mama şi tatăl lor, despre dragostea pe care le-o poartă, despre clipele trăite la temperatura unei sensibilităţi şi a unei iubiri neordinare, când sufletele lor se contopeau într-un singur ritm şi o singură simţire. Mă bucuram atunci, în timpul emisiunii, dar continui să mă bucur şi acum, notând aceste reflecţii, că Paulina Zavtoni a susţinut cu brio examenul vieţii, chiar dacă a trebuit să-şi continue destinul de una singură după ce soţul a decedat. Trecând prin durere şi suferinţă, artista şi-a sensibilizat şi mai mult sufletul, devenind şi mai bună, şi mai iubitoare şi săritoare la nevoie. Calităţile ei sufleteşti se fac evidente mai ales în timpul întâlnirilor cu iubitorii de artă, cu cititorii care frecventează Cenaclul literar-artistic „Melpomena” de la Biblioteca de Arte „Tudor Arghezi” din Chişinău, pe care îl conduce de mai mulţi ani. Aici artista adună în jurul ei oameni de cultură, studenţi, liceeni, cititori de toate vârstele, deoarece cuvântul ei pasionat, răscolitor, dar şi plin de lumină ajunge la sufletul fiecăruia…

Notam la începutul acestor reflecţii că Paulina Zavtoni, artistă a poporului din Republica Moldova, rotunjeşte vârsta de şaptezeci de ani. Poate că nu e chiar neverosimil acest fapt, dacă ne gândim că artista îşi trăieşte viaţa asimilând, învăţând şi învăţându-ne şi pe noi „lecţia cercului”, dar mai ales cum să ieşim din el, pentru a ne contopi cu frumosul din jur, cu ideea de perfecţiune, cu perspectivele niciodată atinse ale desăvârşirii…

Liuba-Drăgostiţa Bujor

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s